Ion lu’ Jurmă dân Buchin,
Un veşin fără măsură,
Avea pacimă năroadă
Pă ţâgări şî beutură.
Toată zâua sta la bert
Cu uiejili ’năince;
Să-mbeta, să dezbeta…
Că n-avea prea multă mince.
Ş-uice cum, că într-o sară,
Stând aşa, la una mică,
Numa’ să trezăşce-n bert
Cu nepotu-su, cu Tică:
– Curi, mă bunule, acasă…
Las-o naibii beutură!…
Să-njupi Tică să-i ieie
Beuşagu’ dî la gură.
– Păi şe drac s-o întâmplat?
Să-ndreptă el dă mijloc;
Şe tot zberi ca nima-n lume,
Că do’ n-o luat casa foc?!
– Cum, şe drac s-o întâmplat?
Stai aişi şî bei întruna,
Iară şeasu’ dumitale
O căzut pă bieta bună!
– Stai mă Tică…măi uşor!…
Măi slăbeşce-mă un pic!
Şe-i tot dai atât cu şeasu’,
Că io nu prişep nimic?!
– O’ n-auz’ şe tot îţ’ spun?
Cum o tras ea dă fereang,
Cum era să-i cadă-n cap
Şeasu’ ăl cu cuc, dân gang.
Zău dă şciu şe s-o-ntâmplat!…
S-o dăsprins dă pân ţâţâni?…
C-o căzut în urma ei
Ş-o lovit-o-ntr-un călcâni.
Num-un „ţanti” o fălit…
Doamne feri-ne, şe soartă!…
Şî acuma buna noastră
Ar fi fost pă masă, moartă!
– Fire-ar mama lui dă şeas!
Sudui’ nea Ion lu’ Jurmă,
Că dă cân’ l-am cumpărat
Tot mereu rămâne-n urmă!