Vă mai amintiți filmul Cloverfield din 2007? Ăla de părea filmat cu o singură cameră? Eh, ăsta n-are nici o legătură cu ăla. Doar numele seamănă, dar în rest e total diferit. Așa că să nu vă așteptați la un „Cloverfield 2”.
Revenind la „10 Cloverfield Lane”, știți documentarele alea despre nebunii care-și fac buncăre împotriva invaziei extraterestre, zombie, etc.? E, se pare că au avut dreptate, conform filmului, și SUA e atacată. De ceva. Nu se știe ce. Tot ce știm e că-ntr-un buncăr frumos decorat și utilat avem un bărbat pe la vreo 50 de ani, fost soldat și cu „centura neagră” în conspirații, un tânăr țărănuș și o domniță ajunsă aici din greșeală. Practic sunt trei oameni, străini, puși într-un loc ascuns și lăsați să trăiască. Sună a Big Brother sau „Mireasă pentru fiul meu”, dar e altceva. Pentru că-n scurt timp apare nebunia. Dorința de a vedea ce e afară. Ce se întâmplă.
Totul pare o nebunie și vor exista momente când nu vei mai înțelege nimic. Despre cine-i vorba, cine-i personajul principal, care-i povestea. Tocmai asta-l face să fie un film grozav și asta va ține întreaga audiență cu sufletul la gură.
Apoi vin ultimele 10 minute pe care Hollywood-ul a reușit să le strice precum multe altele. În final avem secvențe care dau palme logicii, eroism de duzină și agitație obositoare.
Să mă credeți pe cuvânt că merită vizionat. Merită banii. Dar când mai sunt 10 minute din film îți recomand să te ridici și să pleci. Doar așa vei avea impresia că ai văzut un film superb. Altfel o să-ți pară rău de bani.
