Pe rafturile de la Cărturești am găsit cu un an în urmă o carte care nu avea în ea niciunul dintre subiectele tari ale literaturii românești contemporane. Nu era nimeni din Ferentari, nu era nimeni gay sau straight, nu era nimeni bătut de tată când era copil, ba unde mai pui că nimeni nu făcea sex cu lumina aprinsă și cu fetișul la vedere. Măi să fie. În ”Spre seară nu se întâmplă nimic”, Cătălin Marin a decis că nu se va întâmpla chiar nimic din cele de mai sus, și ne-a lăsat în pace să studiem niște personaje zăpăcite, cu care nici să încerci nu prea ai cum să te identifici și asta e bine. Pentru că din când în când e bine să mai scoatem capul din propriile noastre dinapoiuri și să mai admirăm și altceva. Între timp, să vedem ce a vrut să spună autorul.
In fișa ta de post am găsit programare și cuvinte organizate în propoziții, sindicalizate în formă de roman de ficțiune. Care este scopul și durata vizitei tale printre noi?
Sunt programator din compulsie și scriitor din reflex. Pe lângă modestie am și calități, dar cel mai tare mă distrează că tu privești această invazie ca pe o vizită.
Spre seară nu se întâmplă nimic are și o continuare?
Ea nu, eu da. Nu scriu foiletoane și mereu m-au enervat cărțile din mai multe volume, invariabil pierdeam unul. Din “Frații Karamazov” am citit volumul doi de două ori, pe primul niciodată. Urmează să apară la Tracus Arte al doilea roman: “Concert cu țapi în orchestră”. E cu femei, tutun, băutură și cârciumi, inspirat din viața unui văr al unui vecin de-al meu, nu-l știi tu.
O întrebare ca de oracol: dacă ai avea propriul cenaclu cine ar fi obișnuiții întâlnirilor voastre?
Eu am propriul „cenaclu” deja la Zeppelin Pub, are și membrii consecvenți, am băieții de la Pipa Club București. Bem frumos și vorbim aiurea, ce poate fi mai literar de atât? Nu sunt ceea ce s-ar numi un om de cultură. Claudiu Komartin este, eu nu. Eu mă situez în proprii ochi undeva între Mark Twain și Hunter S. Thompson, ca trăsături, nu ca talent, sunt arogant, dar nu am iluzia grandorii.
Care e dom’le problema cu noua generație, că tot faceți parte din ea?
Ești optimist crezând că e una singură. Eu văd două. Prima: adolescența prelungită până la bătrânețe, pentru generația mea și la cei mai din urmă, bravada prin victimizare, generația emo n-a dispărut, persistă. Să fii pesimist la 20 de ani mi se pare bizar, cauza e simplă și clară: familia.
Dezvolți aplicații software și scrii cu stiloul pe hârtie romanele. Cum se împacă intelighenția artificială cu arhaica cerneală? De ce nu scrieți în Word, carevasăzică?
Softul e în calculator, literatura pe hârtie. Când n-aveam calculator amestecam prin caiete algoritmii cu ideile. Motivul pentru care scriu pe hârtie e unul practic și ne-romantic. Așa am abordat scrierea pentru „Spre seară nu se întâmplă nimic” și am reușit să închei o carte completă. În Word scriam numai frânturi. Corectam primul capitol de 30 de ori și mi se lua. Acum scriu la a patra carte după metoda asta, deci e bună.
Pe ce cărare vi se pare ca o ia cultura românească?
O cam ia de la început, cum zicea pisoiul ăla din Alice în Țara Minunilor: dacă nu știi încotro te îndrepți, nu prea contează pe ce drum apuci. Ah. Și era un banc despre Scufița Roșie care nu știa pe unde să o ia. Îmi e greu de spus, am senzația că noțiunea de cultură e alta în secolul ăsta, iar noi ne atârnăm de o preconcepție. Aș specula că fenomenul globalizării va transforma tot vestul după „modelul românesc” al shaormei cu de toate. Un mare dezavantaj adus culturii în general, din punctul meu de vedere, e punerea în prim plan a artistului, nu a artei sale, asta s-a întâmplat în momentul în care am început să vorbim mai mult despre Picasso decât despre Guernica, mai mult despre Tolstoi decât despre „Război și pace”. Astfel, orientarea artistului aspirant nu e către a „face” ce a făcut Picasso ci de a fi văzut ca Picasso. Revenind la cultura românească, atâta timp cât nu depășește granițele pentru a influența alte culturi, degeaba o numim românească.
Dacă se organizează un rap battle între Pleșu și Liiceanu cine câștigă?
Mă faci să fiu rău, eu care nu pot să tai un pui. Era dintr-un film asta, o zicea Dem Rădulescu. Hai să imaginăm două replici:
Liiceanu: „Bărbosule nu ai ce căuta aici / Ești un hipstăr și i-ai scris lui Ceașcă scrisorici”
Pleșu: „De-ar ști Noica ce faci și ce învârți pe furiș / Te-ar bate cu jurnalul de la Păltiniș” Yo!
Articol apărut în Academia Caţavencu, nr. 2 (1201) – 21 februarie-6 martie 2016
