Îmi aduc aminte foarte bine o zi răcoroasă de martie de acum foarte mulți ani. M-am trezit și, ca la orice membru al generației Y, mâna-mi cange se făcu spre mobil. Aveam o sumedenie de notificări, dar una urma să îmi schimbe cursul vieții. Era ceva ce nu speram să văd prea curând, dar era acolo. Știam că am o problemă serioasă. Partea bună este că știam și că nu sunt singură în chestia asta și că voi reuși să merg mai departe. Toți trecem prin aceeași problemă la un moment dat și asta m-a ținut pe linia de plutire. Articolul acesta este despre noi toți cei din generația digitală. Un moment de maturizare forțată și de redefinire a decenței noastre online. Este vorba despre cum, în această eră fascinantă a tehnologizării, într-un internet plin de clipuri cu pisici, 9GAG, rețele de socializare, muzică fabuloasă și mii de saituri pe care ar trebui să intrați doar după ce faceți 18 ani, mai există și altceva… mai există și părinții noștri.
Nu, tata, nu da Accept!
Mă gândeam zilele trecute care sunt replicile pe care le rostesc cel mai des la telefon cu părinții mei de când am plecat de acasă și dacă pun deoparte teancul cu "Da, îmi iau și șosete", "Da, am mâncat din ce mi-ai trimis", "Nu, nu mai am examene, am terminat de cinci ani facultatea", mai rămâne un vraf de replici pe care aș vrea să le înregistrez și să le redau de fiecare dată când e cazul (a se citi des): "Nu, nu da Yes acolo", "Deschide Chrome. E bila aia colorată, nu E-ul albastru", "Nu, nu primim nimic, nu avem neamuri în Namibia. Nu, Mioara nu s-a măritat cu niciun prinț nigerian".
Cea mai nasoală parte nu este că explorează lumea virtuală și că vor să afle ce anume este acolo. Din contră, este minunat că fac un asemenea efort doar pentru a ține pasul cu noi, dar uneori, vrei să te ascunzi într-o pivniță pentru că pe wall-ul tău înfloresc lucruri. Pentru că ei nu percep din prima că dacă ești pe o rețea socială și postezi lucruri public, TOATĂ lumea le vede. Și că și peretele copiilor lor e la fel de public. Dacă nu ar fi public, ar fi foarte dubios, ar părea că un om postează lucruri către o mulțime de prieteni imaginari sau doar pentru părinții lui.
Și la început le instalezi Skype și e OK. Vorbiți din timp în timp, apucă și ei să te mai vadă, invariabil îți vor spune că ai slăbit (doar dacă nu vorbim de părinții mei care invariabil îmi spun că m-am îngrășat), apoi îți mai arată prin casă, de parcă nu ai locuit acolo 18 ani și nu știi cum e, șamd. Dar e drăguț!
Apoi sunt curioși ce e cu e-mailul și le faci o adresă de pe care apoi te spamează cu poze cu animale și cu "dă mailul ăsta mai departe către 10 oameni dacă vrei ca fata ta să se mărite", apoi dau clic pe mesaje malware cu răscumpărări și moșteniri, apoi trebuie să le explici pe ce nu mai au voie să dea clic, ce e ăla antivirus, șamd.
Iar apoooi….
Își fac un cont de Facebook și viața ta nu va mai fi niciodată la fel. Îți vor posta pe Facebook la fel cum ți-ar scrie pe telefon "De ce nu răspunzi la telefon?" (asta vine și în varianta "DE CE NU RĂSPUNZI LA TELEFON?????"), "Au trecut patru luni, tu când mai vii acasă?", "Ți-am dat un e-mail dimineață cu o rețetă să îți faci și tu borș cum ți-am făcut eu", "Ai văzut că s-a măritat fata lui Lilica? Dar e urât ăla, să știi. Sună-mă când ajungi acasă.". Apoi se ceartă cu cei care mai fac mișto de voi prin comentarii. Mai târziu când văd că voi le tot ștergeți comentariile încep să comenteze la prietenii voștri, apoi descoperă Share-ul și pe Toni Poptămaș, apoi descoperă alți oameni de vârsta ta cu care încearcă să te cupleze.
De ce ai căutat să cumperi Viagra?
Aici intervine o discuție foarte lungă. Pentru că în timp ce unii părinți cumpără acatiste online, pentru că biserica se pare că nu ratează nici un mijloc de comunicare cu enoriașii, alții sunt mai tineri în spirit. Și când te duci acasă de Crăciun și deschizi calculatorul, browserul ăla fără adblocker îți mărturisește multe secrete. Este incredibil ce pot căuta oamenii pe net și spre groaza ta, unii dintre ei sunt părinții tăi. Ce? Au aflat și el că printul moare…
Selfie cu…ce?
Iar apoi curiozitatea îi macină și își cumpără și un smartphone și brusc îți înfloresc pe wall filmări de la a treia nuntă a lu’ cuscru mare și selfie-uri cu fruntea lor pentru ca nu știu cum să seteze camera frontală încă. După care vine o zi absolut lugubră – ziua în care primești prima notificare alături de un mesaj ”da și mie o viață la Candy Crush”. Dar toate trec, fiți fără grijă. Învățați și voi să setați diverse niveluri de privacy, vă mai controlați și nu mai postați selfieuri din tot felul de locuri în care niciun om cu IQ peste 60 nu ar trebui să fie și iată cum ecosistemul online devine un loc mai bun pentru toată lumea.
Și partea cea mai mișto este că îndiferent ce scriu și când scriu și unde scriu…. întotdeauna, fără abatere, se semnează cu "Te iubim, mai vino pe-acasă, Mama și Tata." Ceea ce contează mai mult decât orice. Și oricum acum avem Tumblr și Snapchat și ne putem muta acolo să postăm mizerii de care nu suntem mândri.
