Prinsă între oligarhii cu punga groasă de la Chișinău și celovecii cu bâta groasă de la Moscova, sora noastră, Moldova are soarta multor femei din regiune: și bătută, și cu banii luați, ca să zicem așa. În 1991, când colosul sovietic era în genunchi și nu mai avea nici bani de bere, ca să se trezească din beția cu votcă în care stătuse zeci de ani, am avut o mare ocazie să ne unim cu Moldova. Nimeni nu s-ar fi putut opune dacă am fi pus lumea în fața faptului împlinit. Din păcate, noi n-am avut un Helmuth Kohl, noi am avut un Ion Iliescu. Și politrucul ăsta criminal și trădător de țară chiar că a făcut varză ideea de unire, aruncând Moldova la loc în brațele unei Rusii mahmure.
Acum, moldovenii au din nou prilejul să se desprindă, o dată pentru totdeauna, de comunism. Au de ales între trecut și viitor, între comunistul Dodon și reformista Maia. Trecutul știm ce-a însemnat pentru moldoveni: ocupație, sărăcie, deznaționalizare. Viitorul, oricum ar fi el, nu poate fi mai rău de-atât. Doar că moldovenii suferă de aceeași boală ca și mulți dintre români: le e frică de nou. Pentru ei, săracia cu care s-au obișnuit e mai bună decât o prosperitate virtuală. De aceea, de zeci de ani, votează aceiași și aceiași comuniști de cumetrie și socialiști de caviar, a căror singură menire pare să fie a pune țara pe tavă rușilor. Din fericire, ca și în cazul României, numărul acestor alegători săraci e limitat și nu depășește niciodată o treime din voturi. Din nefericire, tinerii și persoanele active care s-ar putea implica sunt atât de dezamăgite de liderii de dreapta încât li s-a acrit de vot și mai curând stau acasă decât să pună țara pe mâna altui Filat, s-o mai facă la buzunare de un miliard de euro.
Și mai grav e faptul că, tot la fel ca în România – că de-aia și suntem surori, să avem aceleași beteșuguri – o mulțime de tineri moldoveni au plecat din țară, pentru a munci în Vest și nu s-au mai uitat înapoi. Dacă ei mâine s-ar prezenta masiv la vot și ar vota-o pe Maia Sandu, am asista la un miracol similar cu cel al alegerilor din 2014, de la noi: și atunci Ponta era la fel de sigur de victorie cum e acum Igor Dodon și a pierdut, pe valul masiv al nemulțumirii și furiei populare. Și încă moldovenii nici n-au nevoie de un milion de tineri furioși la urne: câteva sute de mii ar fi suficienți să-i trimită pe comuniști la tomberonul istoriei. În momentul de față, Maia reprezintă viitorul civilizat al Moldovei. Dodon este viitorul ei sclavagist, de țară-gubernie, aflată sub cizma și cnutul rusesc. Dacă tinerii vor înțelege asta, vor mai avea o țară mâine. Dacă vor sta în casă – adică prin țările străine pe unde soarta i-a risipit – nu vor mai avea niciodată o ACASĂ.
Ce nu-nțeleg e de ce liderilor pro-europeni pe care Moldova i-a avut în ultimii ani nu le-a trecut prin cap un plan extrem de simplu și de logic pentru a scăpa definitiv țara de comuniști: așa cum România a acordat cetățenie română la aproape jumătate de milion de moldoveni, și Moldova ar fi trebuit să acorde mult mai ușor cetățenie românilor. Doar că liderilor unioniști de la Chișinău nu le-a venit ideea să schimbe actuala lege, prin care orice persoană care vrea să devină cetățean moldovean trebuie să renunțe mai întâi la cetățenia țării sale – o lege perfidă, după chipul și asemănarea bolșevicilor care au născocit-o. Dacă ar fi avut acum un milion de votanți de import, din România, Maia Sandu ar fi fost deja președintele Moldovei. Așa, nu poate decât să spere că mâine junii moldoveni se vor trezi bine dispuși și nu cu fața la cearșaf și vor veni să o voteze. În cazul în care asta nu se va întâmpla, iar Dodon va ieși președinte, Moldova o să se îndrepte totuși spre Unire, în 2018. Doar că, de data asta, Unirea ei nu va mai fi cu România noastră, ci cu Rusia lui Putin.
