Este o dimineață oarecare în România. Timpul nu contează, pentru că această țară sud-est-europeană pendulează veșnic între 1950 și prezent. Un bătrânel, pe numele său Ion Iliescu, se trezește și vrea să-și pună papucii. Nu apucă. Un nene, valet în casă, îl informează că e chemat la telefon. Iliescu are o presimțire nasoală, dar se duce. Nu auzim detaliile discuției, dar bătrânul e înnegurat. Cut to: peste aproximativ o oră, o mașină neagră îl lasă pe același Iliescu în față la Parchetul general. De ce? E simplu, pentru că acest pensionar aparent bonom și inofensiv are pe conștiința atrofiată zeci, dacă nu sute de morți. Sunt oamenii care, știinde perfect cine este acest bolșevic, au îndrăznit să iasă în stradă în 13-15 iunie 1990. Și nu numai atunci. Între timp, audierile decurg prost pentru el: procurorii strâng dovezi, leagă informații și se pregătesc să dea o soluție. Evident care. Prin urmare, odată ieșit din sală, bătrânul trebuie să acționeze. Pune mâna pe telefon. Structurile trebuie să se activeze. Și repede. La comandă, militar, așa cum a fost organizat mereu PSD-ul, pentru că această structură este imbatabilă: toți se acoperă pe toți indiferent ce. Indiferent câți mor, indiferent câți sunt spălați pe creier. Iar odată semnalul dat, asta se și întâmplă: în alte părți, în birouri călduroase unde realitățile României profunde sunt cât se poate de vagi, juriști pricepuți transformă frica lui Iliescu în proiecte de lege care să-l salveze de pușcărie. Sau mai rău, în ordonanțe de urgență. Și, ce e și mai rău, nu doar a lui. E vorba și de frica unuia ca Tăriceanu, spaima cumplită a unui Dragnea, oroarea viscerală a unor primari din teritoriu care dacă vor scăpa cașcavalul din mână ar fi în stare să facă și moarte de om. Rezultatul? O țară învrăjbită și zeci de mii de oameni care nu altă vină decât aceea de a vrea să trăiască la ei acasă în lumea anului 2017, ieșind în stradă în speranța că în felul ăsta vor da un semnal. Că, poate, în ultimul ceas, această șleahtă de infractori rămași în sistem pentru simplul fapt că revoluția nici măcar n-a avut loc, vor înțelege să se dea la o parte. Dar nu va fi cazul. Va mai fi nevoie, probabil, să iasă de multe ori în stradă cei peste 40.000 de oameni pe care i-am văzut aseară, 29 ianuarie, în București, mărșăluind ore și ore în șir de la CNA până la Avocatul poporului pe un frig de crăpau pietrele, ca să mai rarefieze nesimțirea acestor indivizi care ne amenință cu războiul civil.
Ajunge, prieteni. Ce-ați văzut duminică seară în București – cea mai mare adunare publică spontană de după milionul de oameni care a asistat la venirea regelui Mihai – va fi o joacă de copii în comparație cu ce urmează dacă treceți grațierea și amnistia prin ordonanță de urgență. Și e un lucru pe care va trebui să vi-l asumați de asemenea.
