Rușinea de a fi român poate manifesta în multe feluri. Poate, de exemplu, să-ți fie foarte rușine când un conațional dă o spargere la un bancomat dintr-o capitală occidentală și tu, aflat în vizită, te chinui să găsești o scuză pentru această știre care tocmai face înconjurul internetului. Rușinea de a fi român poate fi simțită, de asemenea, când trebuie să-ți internezi o rudă apropiată într-un spital din România și știi deja ce urmează: șpăgile infinite, mizeria, microbii, mâncarea jegoasă, lipsa de speranță.
Sau, de ce nu, rușinea de a fi român mai poate fi trăită exact cum mi s-a întâmplat mie aseară, în deja celebra zi de tristă amintire 31 ianuarie, când, realizând dimensiunea dezastrului pe care tocmai îl înfăptuiseră Liviu Dragnea, Sorin Grindeanu și subumanul Iordache, un mârlete analfabet care într-o lume normală n-ar putea fi nici măcar măturător, am decis că nu voi putea dormi toată noaptea. Și, da, recunosc, îmi era foarte, foarte rușine. Rușine că o lume întreagă se uită cu milă la o țară de lumea a treia cum își slobozește infractorii fără nici cea mai mică tresărire, rușine că pot împărți același loc sub soare cu niște gunoaie care anulează munca unei mari părți a societății românești printr-o simplă trăsătură de condei.
Eram, cu alte cuvinte, exact ca un animal închis în cușca unui bâlci de provincie românesc: conștient că stăpânul tocmai s-a pișat pe mine cu un jet istoric și totuși incapabil să fac altceva decât să mă dau cu capul de zăbrele până când din el nu mai rămâne decât o masă informă de carne. Nasol moment, să recunoaștem. Tristă senzație pentru oamenii care mai încearcă o urmă de demnitate într-o țară în care, acum, mult după al doișpelea ceas, pe un frig de te caci pe tine, ne chinuim să reparăm ce n-au făcut alte câteva milioane de oameni pe 11 decembrie, când ar fi putut pur și simplu să iasă la vot.
La un vot care, culmea culmilor democrației originale românești, nici măcar n-a fost furat! Vă puteți imagina o grozăvie mai mare, noi, care ne plângeam de autocarele lui Dragnea și de mita în găleți, saci de făină și sticle de ulei? Ei bine, nici măcar n-a fost nevoie de așa ceva, pentru că pe respectivii pur și simplu i-a durut în p… de faptul că își puteau exprima un drept câștigat cu sânge la revoluție! Băi, fraților, tare proști oameni mai suntem. Și, cel mai probabil, îi merităm cumva, printr-un paradox absolut barbar, pe toți acești infractori dezlănțuiți care nu mai știu cum să amnistieze cu stânga și cu dreapta toate gunoaiele care de 27 de ani nu fac altceva decât să fure. Rușine. Da, bă, mi-e rușine că sunt român. Foarte rușine. O singură speranță am: că nu sunt singur. Că la fel ca mine poate mai sunt alte câteva mii, zeci de mii, sau, cine știe, sute de mii de oameni care nu vor accepta să fie călcați în picioare. Iar cu ei, chiar dacă nu-i cunosc, știu unde am să mă întâlnesc: în stradă.
