Tu te lauzi că Ludovicul înainte ți s-a pus?…
Ce-l mâna pe el în luptă, ce-a voit acel exclus?
Cam așa ar suna acum versurile din Scrisoarea a III-a. Iată că la pleiada de candidați la președinție, câtă frunză, câtă iarbă, se adaugă o nouă floare – Ludovic al Nuștiucâtelea. „… îi anunţ pe cetăţenii României”, ne anunță el, „că am luat decizia de a intra în competiţia pentru alegerea preşedintelui României. Am luat decizia de a candida la funcţia de preşedinte pentru că o consider o obligaţie morală pe care o am faţă de cetăţenii români şi un gest de responsabilitate faţă de viitorul României. Am o carieră politică de peste 30 de ani, în care am urcat, treaptă cu treaptă, pe aproape toate funcţiile de demnitate publică în care am putut să îi servesc pe cetăţeni”. De urcat a urcat, dar mai mult a căzut. Ne amintim doar de un episod demn de vârsta de aur a comediei: în 2019, președintele Klaus Iohannis l-a însărcinat pe Orban să formeze un nou guvern, iar la data de 5 februarie 2020 guvernul Orban a fost demis printr-un vot de neîncredere. În 6 februarie 2020 a fost iar propus de către Klaus Iohannis pentru funcția de premier, iar la 25 februarie 2020 și-a depus mandatul, după ce Curtea Constituțională a României a decis că desemnarea este neconstituțională. În 13 martie 2020 a fost propus din nou de către Klaus Iohannis pentru funcția de premier, ca în data de 7 decembrie 2020 să-și depună din nou mandatul de prim-ministru. Curat carieră politică! Să mai adăugăm la toate astea cele trei candidaturi pierdute la Primăria Capitalei? Sau îndepărtarea lui din timpul USL-ului când, disperat, striga cu patos: Ludovicul și crinul nu vor dispărea niciodată?! Nu are rost. Dar totuși o facem. Uite așa, de-al naibii!
Și nu vrem să mai amintim de gafele imense comise de-a lungul anilor – „Am discutat măsuri pentru a crește riscul de infectare în spitale a cadrelor medicale și a pacienților”, întrebarea adresată unui pacient imobilizat într-un cărucior cu rotile: „Ce viteză prinde?”, îndemnul adresat femeilor liberale: „Nu trebuie să treceți prin patul niciunui șef dacă vreți să ajungeți în funcții publice importante”. Nu, nu le amintim, pentru că știm că l-ar durea. Cum l-a și durut de atâta ori de soarta românilor. L-a durut așa de tare, că a început un tratament împotriva hemoroizilor. Ludovic Orban este întruchiparea fidelă a ratatului de serviciu. Cel care scuipat pretinde că erau lacrimi de bucurie, cel care dat deoparte fără menajamente pretinde că a avut nevoie de un moment de analiză și reculegere, cel care ridiculizat pretinde că sunt glume între prieteni, cel care arătat cu degetul pentru facilități acordate unor bănci austriece pretinde că are o obligație morală față de cetățenii români.
Oare Orban nu vede nimic din toate astea? Oare vede doar că această candidatură a lui este un „gest de responsabilitate pentru viitorul României”? Dar oricât de orb ar fi, Orban este cât se poate de conștient că nu are nici cea mai mică șansă la fotoliul de la Cotroceni. Cum tot conștient este că o candidatură îl mai scoate oleacă din anonimatul în care a fost aruncat constant de-a lungul carierei sale politice, poate mai apare și pe la o televiziune, prin ziare. El este personajul acela enervant care caută să-și facă loc cu orice chip în fotografiile de familie, nu-l cheamă nimeni, dar îl vezi cum se înghesuie în marginea câte unei poze, prin spatele unor cohones ca să fie și el acolo, zâmbind până la urechi. Apropo, niciun consilier, dacă mai are așa ceva, nu i-a spus că, pentru a da bine, ar trebui să-și pună dantura?
Acum, pe bune, ce poate oferi un asemenea candidat? În afara orgoliului care-l mână în luptă, mai nimic. Ce acte de vitejie a comis ca premier sau ca președinte al PNL? Mai nimic. Ce îl recomandă pentru ocuparea celei mai înalte funcții în stat? Mai nimic. Ce calități are, ce priceperi și capabilități îi susțin candidatura? Mai nimic. Și atunci? Atunci, Ludovic Orban nu face decât să-și urmeze destinul politic: ratatul de serviciu. Că o face ca să supraviețuiască cu orice chip e treaba lui, dar cu noi, cu noi bieții cetățeni, ce are? De ce simte nevoia să ne servească dacă, în alegerile directe, a fost de fiecare dată refuzat? De ce se ține scai? Păi din același motiv pentru care toți oamenii noștri politici se țin scai: Dacă voi nu ne vreți, noi vă vrem. Că altfel, pe cine am conduce, cine ne-ar accepta pe noi, oriunde în Europa, în funcții de conducere? Altfel, pe cine am prosti noi?
Ludovic Orban a fost mereu a cincea roată la căruță, roata de rezervă. Doar că o roată dezumflată.
