Dacă în iunie 1990 mi-ar fi spus cineva să plec din țară, ca atâția mii de români, după ce am mâncat papară ca la urs de la aprigii votanți FSN, care, de gândit nu gândeau, dar de bătut băteau zdravăn, probabil că i-aș fi spus că nu plec nici de-al naibii, că doar n-o fi Iliescu veșnic. Au trecut 26 de ani și azi nu mai sunt chiar așa de sigur…
Am crezut că explozia de ură din acel iunie însângerat a fost doar o ultimă răbufnire a monștrilor comuniști, aduși pe tancurile sovietice, cu decenii în urmă, de Brucan și ceilalți criminali. Dar, de atunci, s-au mai produs multe alte explozii. Nici una însă de mămăligă, semn că ori s-a obișnuit românul să înghită orice umilință din partea conducătorilor, ori s-a emancipat, iar polenta nu explodează. La 26 de ani de la Mineriadă ce suntem? Suntem un popor dezbinat, umilit, înfricoșat, blazat, care nu mai iese în stradă nici măcar atunci când află că niște măcelari în halate albe, în cârdășie cu politicienii și serviciile secrete, decid să-l omoare cu zile, prin spitale care nu mai sunt spitale, ci simple anticamere ale morții unde lași hainele, șpaga și orice speranță la intrare.
Suntem un popor furat, jecmănit, scuipat în față, lovit, doborât la pământ, dar care, după toate astea, în cea mai bună tradiție sado-maso, se ridică, se scutură de praf și pune ștampila de vot pe agresori. Judecând după recentele alegeri, românii sunt, probabil, singurul neam de pe planetă care consideră furtul nu un păcat capital, ci o calitate. La noi, cu cât furi mai mult, cu atât ești apreciat mai mult. Furi un ou, ești de batjocură. Furi un miliard, ești ales, ca să poți fura și mai mult.
Dintre toți, cei mai câștigați sunt românii bătuți atunci și care au ales să plece. Pentru ei, pumnul în gură dat de bruta de la ”IMGB/face ordine” sau târnăcopul în țeastă dat de minerul abrutizat de ură a fost un pas înainte fără de care poate n-ar fi plecat. Oamenii aceia și-au refăcut viața în Occident, au devenit cetățeni respectați în țări respectabile. Noi, optimiștii care am rămas, am încercat în zadar să ne cârpim viața: de fiecare dată când aproape reușeam, venea vreun încurcă-lume, gen Milică sau Klausică, și o crăpa la loc, din prostie sau nepricepere.
La 26 de ani de la crimă, niciun criminal n-a fost pedepsit. Nu mă refer la unelte, gen Miron Cozma, care, oricum, a făcut pușcărie de lux, ci la cei care au dictat această crimă și au supervizat înfăptuirea ei. Până și ciracii lui Ceaușescu au fost pedepsiți, măcar simbolic, petrecând niște luni sau ani la Jilava, pentru reprimarea Revoluției din decembrie. Ciracii lui Iliescu din iunie 1990 sunt neatinși: Roman e mare și tare în PNL și vrea acum să primească înapoi funcția de deputat, Gelu Voican își vede, liniștit, de bătrânețe, pasionat, probabil, în continuare de metafizica clitoridiană, ceilalți măcelari cu mâinile pătate de sânge din FSN sunt și ei bine-mersi, netulburați de nimeni, și doar moartea îi mai deranjează, din când în când.
Deasupra lor, rânjind împrejur cum o făcea și atunci când ne fura anii tinereții, tronează Ion Iliescu. Această plagă a României, acest blestem aruncat pe capul unui neam balcanic care, pentru păcatele sale cele multe – dintre care lașitatea și nepăsarea sunt cele mai grave – s-a rugat pentru un Havel, dar a primit un Ilici. La atâția ani de la Loviluție și Mineriadă, cel mai mare criminal în serie din istoria recentă a României ne râde în față, cu dispreț, pentru că n-am fost capabili să-l pedepsim după fapte. E neatins, e neschimbat, nu are regrete, nici remușcări. Dacă în noiembrie anul trecut ar fi fost în locul lui Ponta, mai mult ca sigur că ar fi înecat într-o baie de sânge protestele post-Colectiv. Și de murit nu moare, pentru că nici Doamna cu Coasa nu îl vrea. Probabil tot așteaptă, și ea, ca vreun judecător să le facă dreptate miilor de morți pe care acest asasin ar fi trebuit să-i aibă pe conștiință – desigur, dacă ar fi avut conștiință. Dar are și Moartea limitele ei: când va vedea că justiția n-are de gând să-l oblige pe Iliescu să plătească pentru tot, o să i se acrească Doamnei cu Coasa de atâta așteptat și o să facă ea dreptate, fiindcă noi n-am fost în stare să ne facem singuri.
