Printre Poptămășisme și Motivaționale am găsit un citat simpatic: ”Există o veche legendă despre un sfânt care a trebuit să aleagă unul din cele şapte păcate capitale; l-a ales pe cel care i s-a părut cel mai puţin grav, beţia, şi cu acesta a comis celelalte şapte păcate.” Hans Christian Andersen l-a debitat.
Citindu-l mi-am amintit de vremea în care am lucrat în bar și am legat observațiile cu cele făcute în calitate de client de cârciumă. Am presărat peste toate astea ceva studiu individual și o mică atingere personală. Ce a rezultat, citiți mai departe.
În primul rând vreau să intre în cap tuturor un fapt inutil contestabil: "Un om nu va face niciodată beat o faptă care nu-i stă în fire". Deci faza cu "Iubito, eram beat când am tăvălit-o pe Veta în păpușoi" nu e o scuză valabilă. Iubițelul poftea demult la Veta, dar avea ceva inhibiții induse din dresajul social. Alcoolul amorțește printre alte lucruri acea componentă intangibilă a psihicului, pe care taica Freud, a numit-o "Supra Eu". Nu vă țin lecții de psihologie, nu-s în măsură, dar trag și eu speranțe că în dorința de a mă contrazice veți pune mâna pe o carte.
Beția împinsă în alcoolism, e frumoasă, duduie emoția în tine fiindcă băutul pe termen lung dă pe lângă hipertensiune și hipersensibilitate. Nu întâmplător poeții erau cam bețivi. Desigur, în acord cu sentința declarată inițial, dacă ai talent, alcoolul îl catalizează, dacă n-ai poți să bagi în tine toate țuicile, ierburile, ciupercile, lacurile și vopselurile, iar fără cultură e și mai grav. Pe scurt, când ești alcoolic, ai sensibilitatea emoțională pe care o are pielea unui om prăjit de soare. Totul e mai intens și din ce în ce mai trist.
Revenind la observația lui Andersen, țin să remarc o treabă asupra bețivănelii: beția nu dă curaj, beția taie frica. E o diferență de nuanță importantă. Sper că dacă ai citit până aici ți-ai dat seama că nu vorbesc doar despre efectele alcoolului, vorbesc despre o altă nuanță, alterarea realității interioare, nu numai alterarea simțurilor și percepției.
Experimentând pe pielea mea fenomenul, asemenea lui Dr. Jekyll, am putut constata anumite variații și efecte. N-am să dau detalii fiindcă ăsta nu e un studiu de caz sau un articol științific, e un îndemn la utilizarea minții. Acel antic "In vino veritas" e un principiu valabil, dacă vrei să vezi care ți-e miezul firii: îmbatăte de câteva ori. Vrei să vezi care-i esența unuia, pune-l să-ți spună povești de la beție. Rușinea este din perspectiva mea un concept care ar merita studii peste studii. O fi natural sau artificial?
Citeam de curând un articol despre sex, în care se discuta performanța reproducerii sexuate versus cea asexuată la niște prăpădite de drojdii. În articolul ăla apărea o observație a unuia care spunea că sexul fără senzația ulterioară de vină a început în 1963. Care e legătura? Este, legătura este conflictul dintre firea umană, atavismele de primată păroasă și norma socială. Mai citiți și voi treburi simple cum ar fi "Insula Doctorului Moreau", cărți d-astea deștepte care nu dau răspunsuri, alea cu răspunsuri și rețete existențiale sunt pentru tonți.
Aș juca un pic ideea lui Andersen și aș întreba ce-i păcatul. Și voi lăsa articolul ăsta așa, încheind cu provocarea: notează ceva despre păcat pe trezie, apoi bea vreo două pahare în plus și scrie iarăși despre păcat. Citește pe trezie, recitește pe șprițuri. Diferențele constatate te vor face să înțelegi mai bine citatul care a cauzat articolul.
