Nu cred să existe funcționar public dornic să vadă față de jurnalist atunci când el, funcționarul, este stăpân în arta comunicării, dar știe că n-are ce comunica. Deci, s-o luăm metodic, ca și cum m-aș fi dus să încerc să intru cândva la oricare instituție a statului român. La şefu’.
Ce-o fi fost în mintea mea când mă înfiinţai la poarta lui? Cum dumnealui era plătit din bani publici, credeam că şi instituţia păstorită de el este tot publică. Mai credeam că, dacă oamenii tot îi plătesc salar’ lui, au dreptul la o minimă informare privind măreţele-i realizări. Şi mai credeam că presa are acces la informaţia publică, s-o facă să ajungă la contribuabilii care-l plătesc. Am fost atâta de entuziasmat de modul în care aș fi putut comunica cu “Șeful”, încât m-am prezentat în faţa subofiţerului de la poartă şi-i raportez, civilizat, cine sunt şi ce vreau. El: Domnu’ nu-i aici. Cum ar veni, a zis domnu’ că dacă întreabă presa de el, nu-i aici. Eu: Să fim serioşi. E aici, ştiu. El: Da’-i în şedinţă, nu poate. Vorbiţi cu secretara. Eu: Faceţi-mi legătura. El: Tocmai a intrat în birou (îmi arată o uşă). Eu: Pot să intru? El: Nu-i biroul ei, aşteptaţi. Între noi se aşterne tăcerea. Cineva întreabă de-un coleg. E la şedinţă, i se spune. Pleacă, revine. Nu-i. Mă dumiresc: şedinţa n-a început. Eu: Păi, n-a început. Sunaţi-l, că nu-i sfârşitul lumii. El: Mai bine hai (ne și tutuim, deja, ne cunoaștem, am creat o relație) peste două ore, că se termină şedinţa. Eu: Păi, n-a început. El: Mai bine peste două ore. Eu: ?. Tăcerea se aşterne între noi. Câte unul, sau perechi, diverși subalterni afluiau înspre biroulu șefului. Clar, îmi zic, stă să-nceapă şedinţa. Eu: Bine, vin peste vreo două ceasuri. El, fericit, uşurat. Mă gândesc dacă nu spera, intim, să nu mai vin. Oricum, l-am dezamăgit. I-am năruit speranţa.
Deci, partea a doua: ziaristul se întoarce. Eu: S-a terminat? El: A zis doamna secretară că dacă vreţi ceva, să vă adresaţi biroului de presă. Eu: Da’, aici, se ţine conferinţă de presă sau nu? El: Nu ştiu, nu mi-a spus nimic doamna. Eu: Întrebaţi. El (dă telefon): Nu aici, la Bucureşti.
Am plecat, gândindu-mă că dacă eram loc de casă, plic, nu ziarist, precis mă primea.
