Weekendul ăsta ies din casă și dau nas în nas cu administratoru’ de bloc. Mă roagă să-i iau și lui un sandvici de la Subway, care taman s-a deschis nu departe de noi. Are și-un meniu în mână, îmi arată: picant italian și, dacă n-au d-ăla, Subway Club. Degeaba încerc să-l conving că-n State Subway e un fast-food de mâna a doua, unde mănâncă numa amărăștenii. România e încă o ladă de gunoi a lumii și ce se-aruncă pe-aici e gustat cu mare plăcere de oamenii care nu știu cum stă treaba.
Mă duc așadar, după ce înhaț cei 14 lei pe care mi-i lasă nea administratoru’, „ca să-mi ajungă și ca să-i iau și-o băutură d-aia mișto pe care scrie Subway”. Dar cum dau colțu’ (ce premonitoriu!) spre deșeul cu pricina, treaba era mai nasoală decât un Mec Puișor d-ăla fript în hectolitri de ulei. Pe jos, în fața treptelor mărețului Subway, un bărbat se zvârcolea cu spume la gură. O frunză cândva verde de salată i se zbătea, și ea, în colțu’ gurii ca o coadă de pește rămas pe uscat, semn că și el trăise până de curând visu’ american al administatorului.
Văzând nenorocirea, normal că mă avânt în luptă mai ceva ca un brancardier în Moartea domnului Lăzărescu, laolaltă cu încă vreo doi-trei cetățeni vigilenți. Palme, zgâlțâituri, o băbăciune se-apucă să-i aplice sfântu’ Heimlich, de scuipă omu’ niște resturi d-alea de roșii pe care nici la boschetari nu le-ai da. Încep urletele: Bă, voi nu sunteți sănătoși, voi ce puneți în sandviciurile astea, faianță, tencuială, ce mama dracu, nu vedeți că era să omorâți omu’?! Nimic. Angajații de la „metrou” ne priveau zâmbind ca niște mame care-și trimit copiii la război.
Toate ca toate, zic, da’ ce dracu-i duc lu’ nea administratoru’, că o să plângă ca un copil de țâță. Mă gândesc un pic, înșfac un ambalaj de sandvici de la ăștia, o pungă la fel și iau de pe jos cutia de suc care i se rostogolise lu’ bietu cetățean turmentat până la moarte cu delicatesele Subway. Intru la Springtime, iau o șaormă d-aia sănătoasă, cumva o înfig prin toate hârtiile alea. Îmi iau mie un Pepsi, beau un pic și restu-l torn în cutia răposată. Mă-ntorc, un zâmbet sincer și duios i se lățise administratorului pe toată fața când m-a văzut venind cu prada.
Vorba aia, nu puteam să-i zic că nu există Moș Crăciun.
