Cu puțin chiu și mult vai, Euro a ajuns la finală, acolo unde se întâlnesc Spania și Italia, două țări dragi nouă pentru hectarele de căpșuni care gem de spondiloză și casele de babalâci doldora de pempărși.
Cele două echipe s-au mai întâlnit o dată și în grupe, când au făcut 1-1, și ce bine le-ar fi stat să execute penalty-uri de departajare de atunci, să câștige una, să ia trofeul și să plece acasă și să nu mai fim nevoiți să bem mii de cafele ca să rezistăm la unul dintre cele mai slabe turnee evăr. În fine, bine că a venit finala ca să scăpăm odată, că a început deja Turul Franţei și așa de bine se doarme pe ăsta după-amiaza…
Așadar, ce avem noi aici? Păi, ar fi Squadra Azzurra, această damă bine, care nu mai practică nici urmă de catenaccio prin așternuturile granzilor, după ce Prandelli i-a făcut niște implanturi bombastice, cu care iese la înaintare din primul minut, și ar mai fi Furia Roșie, care a cam enervat fanii cu stilul ei posesiv, în care și mingea se simte sufocată de atenția exacerbată care i se acordă.
Și acum ia să facem noi o analiză de pundiți englezi, să moară Marca și Gazzetta dello Sport de necaz.
Portari: Italia îl are pe Gianluigi Buffon, care, atunci când nu joacă la pariuri, chiar apără bine, în vreme ce Spania îl are pe Sfântul Iker, căruia biserica îi va face loc în calendar pe 1 iulie dacă îi mai scoate o dată pe spanioli.
Pe fund: Albaștrii au început cu trei băieți vânjoși pe spate, dar când și-au dat seama că se țineau mai mult între ei, din lipsă de atacanți, au mai scos unul afară, să mai ia aer. În schimb, ibericii i-au pus în centru pe Pique și Ramos, cărora le mai lipseau doar mănușile de box ca să-și împartă restul de amintiri rămase la macerat din El Clásico.
La jumate: Aici e o luptă a dreacu între IQ-uri, pentru că de ce? Pe de o parte, îl avem pe Pirlo, pe care poți să-l prinzi doar cu lasoul, iar, pe de alta, sunt arginții vii, Xavi și Iñiesta, care împlinesc blestemul de a nu te întâlni cu mingea decât dacă vii cu ea de acasă.
În atac: Situația se schimbă dramatic aici, deoarece Balotelli și Cassano împart un neuron în funcție de fază, dar scule tot rămân, de unde se vede că fotbalul tot cu piciorul se joacă. La spanioli, Del Bosque a venit cu ideea unui vârf fals, în lipsa unuia adevăarat, care cică ar asigura superioritate la mijloc și ar fi elementul-surpriză la finalizare, cum ar veni ăla care iese din tort când te duci să sufli în lumânări.
Bun, și acum, că știu că asta așteptați ca să dați năvală la pariuri, să vă zic cine bate. Eu zic că șansele sunt de 50-50: sau bate una, sau bate alta. Baftă!
