Nici nu a fluierat arbitrul finalul meciului cu Uruguay, că șampania a început să curgă râuri, ramuri, în România, datorită acestui egal, pe care exegeții naționalei ni-l prezintă ca fiind musai istoric.
Ce-i drept, obișnuiți să ne batem adversarii doar pe umăr, dar să punem degrabă cârca la încasat, un egal e bine venit, pentru că îți permite luxul de a ieși cu fruntea sus prin oraș și a sta la o tacla pe picior de egalitate cu madam Suárez sau coana Forlan.
Avem viitor, ne-a asigurat Adi Mutu, neștiind pesemne că noi nu am dus niciodată lipsă de viitor, ci doar de prezent.
La capitolul viitor, românul a fost întotdeauna campion mondial, a luat trofee la ce competiții a vrut mușchii lui să-și imagineze, însă ce ne facem cu prezentul, acest prezent continuu de contraperformanțe, Adi? Iar îl invocăm ca rampă de lansare pentru un viitor strălucit de fiecare dată când izbutim o remiză cu o echipă venită în excursie?
Știu, trebuie să fim pozitivi, să ne dorim mai mult, să facem mai bine, pentru că, nu-i așa, și aici intervine modestul Pițurcă, întotdeauna e loc de mai bine, practic să se creeze o felație, pardon, emulație, care să poarte naționala către succesele viitoare.
Iar dacă în 2014 nu ne vom califica la Mondial, dar mai apar doi fotbaliști de prespectivă asezonați la un egal cu Malta, să decretăm: avem viitor!
