Nu știu voi ce ați făcut zilele acestea, dar eu am citit o carte. O carte cu un nume misterios, de metal greu: Cobalt. De Claudiu Komartin. O carte, așadar. De poezie. Știu că veți zâmbi (aproape superior), știu că poezia nu înseamnă (mai) nimic în vremurile noastre, dar țin mult să vă povestesc câte ceva despre ce am citit eu.
Așadar, în 2013 apărea la Casa de Editură Max Blecher volumul Cobalt. El aparține unuia dintre cei mai importanți promotori ai poeziei din realitatea noastră, unul dintre puținii oameni care cred, cu o măsură neînțeleasă multora, că poezia e (încă) bună la ceva în vremuri sărace (și la fel poeții). E un om care crede în menirea lui, un om care grăiește așa, în propriul volum:
„M-ai întrebat cum scriu și cred că mi-a fost rușine să îți răspund. Sincer să-ți spun, scriu tare greu, mă aplec cu emoție asupra hârtiei (sau mă apropii de ecran), îmi potrivesc creionul între degete (sau mâinile pe tastatură), mă uit în stânga și-n dreapta să nu tragă nimeni cu ochiul, să nu știe că eu acum scriu și încep să scriu…” (Rânduri către un mai tânăr poet, p. 84)
Mie, un cititor blocat sufletește în epoci apuse, în versurile lui Rilke și Trakl, Komartin mi-a dat un semn. Pe cărări numai de el știute, prin margini de lumi și prin izvoare care emană metale grele, printr-o succesiune de pași tăcuți care mi-au adus aminte, fugar, de Băiatul Elis, acest poet tânăr (și bătrân în același timp) mi-a amintit că există, într-o lume hipertehnologizată și cumva hipertrofiată afectiv, sentimente: „… prin camere pline de mirosul ei amărui (și amintirea, da,/ amintirea cafelei într-o dimineață ploioasă și calmă)./ Și eu rămas aici, cu mâna înțepenită pe clanță.” (Când începi să respiri ca prin pâslă, p. 9). Mi-am amintit subit că, dincolo de butoanele și ecranele din viețile noastre supuse tehnologiei, există trăiri care se spun cu patos și există iubire, sinceritate, căldură (cuvinte mari, știu, dar despre ele se scrie literatura, atunci când e literatură, despre ele cântă poezia, atunci când e poezie, întotdeauna și în toate formele ei): „Mă gândesc la noi,/ cum mergeam alături și nimic nu/ ne-ar fi putut atinge/ în adânc lacul subteran sclipește/ semințele au germinat în tăcere/ am putea adormi la marginea lor.” (Imagini de august, p. 14). Sau, în poemul care dă și titlul volumului: „… sunt lumi cu ceruri minuscule și/ sunt lumi fericite/ în care memoria este speranță/ și rănile sunt dinainte vindecate/ sunt lumi în care nimeni nu vinde pe nimeni/ și presimțirea lor/ e cobalt/ și când îți voi vorbi din nou despre dragoste/ să nu crezi niciun cuvânt/ ochii mei de cobalt îți vor/ arăta/ în acea zi/ totul.” (Cobalt, p. 60).
Îmi place, îmi place când văd în aceeași carte poezia de dragoste așezată lângă critica socială. Probabil despre asta ar trebui să fie vorba, dacă stăm și ne gândim bine. Despre o anumită îngemănare, despre unificarea câmpurilor nu numai în știință, ci și în artă. Komartin ne silește, încă o dată, să înțelegem că lumea nu e (doar) ceea ce pare și că lucrurile importante, lucrurile care glăsuiesc în subconștientul nostru, încă nu au dispărut; încă mai trebuie să zăbovim asupra lor. Iată: „Vremurile-s cum sunt. Corurile îngerești mute./ Despre decăderea moravurilor/ mai bine să nu vorbim.” (Ghicitoare pentru monștri, pag. 54). Sau: „E târziu pentru aproape orice, inclusiv pentru poezie/ acum când utopia a ajuns să fie ceva rușinos.” (Poem pentru cei de pe urmă, pag. 74). Și încă: „Eu unul nu știu nimic./ N-am învățat nimic./ Încerc să rezist.” (același poem). Fără refugii, se pare, sfârșitul e apoteotic; dar e o apoteoză a disperării, una patetică în sensul vechi și frumos al cuvântului: „… cedrii Libanului culcați la pământ, câțiva ultimi cretini/ blestemând ceea ce dă viață doar pentru a umili și supune,/ fărâma promisă de viitor luminos,/ potențialul nelimitat al unei rase îngropate în/ produse de larg consum, în hrana manipulată la rece,/ și peste toate, fluviile de ură.” (p. 76).
Închei aici, deși mi-ar plăcea să vă citez în întregime acest volum de versuri. Eu, unul, nu credeam să ajung vreodată să laud un lucru care ține de cele postmoderne, de biografism. Pur și simplu nu credeam. M-am înșelat. Această carte nu numai că o laud, dar o și recomand. Închei, deci, cu cuvintele autorului, mai grele decât ale mele în context: „… cred că n-am reușit să-ți spun ceva foarte simplu: că orice poezie e biografistă (nu Sexton sau Plath îți vor da cheia aici, ci, hai râzi, Eminescu și Bacovia) – vrem, nu vrem, biograficul se strecoară în tot ceea ce scriem. N-am nici un chef să țin o pledoarie pentru autenticismul prost înțeles al micilor satrapi literari. Putem face o poezie care să nu dea bir cu fugiții în fața realului fără să cădem în derizoriu. Sunt convins.”
Și eu încep să mă conving, abia acum, dar poate nu prea târziu.
Așadar: Claudiu Komartin, Cobalt, Casa de Editură Max Blecher, 2013. Să nu uitați.
