Acum câteva săptămâni primesc o invitație pe mail, laolaltă cu alți câțiva presari din România. Ceva că Atra Doftana, o pensiune de 5 margarete, care cică e strigătoare la cer. De mișto ce e, adică. Cum am terminat un liceu de arte plastice, mi-am sunat cei câțiva prieteni care nu au ajuns boschetari, ci arhitecți. Unii știau despre ce e vorba, alții nu. Ăia care știau însă erau entuziasmați. Că arhitectură babană, că aia, că aia.
Din primul moment când am pornit înspre ea, m-a uimit felul în care arată tinerele jurnaliste românce. Numa’ unghiuțe colorate, copituțe decorate, hăinuțe dichisite. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să tragă niște șube pe ele și să arate ca Fefeleaga, dar nu m-am putut împiedica să-mi aduc aminte de vremea când lucram în publicitate. Mă rog, doar că de data asta fetelor le lipseau ramele de ochelari Prada, Chopard sau Fendi. Dar de, până la urmă m-am gândit că asta e condiția româncelor în presă, mai ales că telefoanele erau de la Blackberry în jos.
În fine, după un drumeag de două ore, și în care m-am conversat cu una dintre aceste fete, am ajuns la locul faptei. Care, sincer să fiu, era căcător, pentru că nici nu știai când ai ajuns. Cu alte cuvinte, din poteca tipică localităților de munte, unde îți rupi mașina în două, brusc se deschidea un ceva de sticlă care se dovedea, în cele din urmă, a fi poarta de intrare. Iar asta pentru că aproape întreaga construcție e îngropată cumva în deal. Mișto, m-am gândit, arată cumva ca în Star Trek.
Mai departe, trebuie să recunosc că locul era pe măsura portalului. Arhitectură conceptuală în trendul european, minimală, cu beton naked îmbinându-se brusc cu lemn de calitate, finisat ca la carte. Forme când unduitoare, când rectilinii. Arhitectură de avangardă, cu alte cuvinte, ba chiar ecologică, special gândită pentru a se confunda cu mediul înconjurător și a-l proteja. Despre râulețul susurând frumos exact prin faţa celor opt camere de care dispune pensiunea, nu mai zic, o nebunie, o plăcere.
Cât despre servicii, am fost lăsați să le testăm și pe dânsele, și nu vorbesc despre closetul de nivel Radisson în care am fost lăsat să fac pipi. Nu, mă refer și la bucătarul italian adus într-un fel de rezidență acolo și care gătea niște chestii de înțepeneai. În fine, trebuie să recunosc totuși că bucuria haleului mi-a fost stricată de un pictor straniu, care, judecând cel puțin după opera atârnată de pereții pensiunii, n-avea niciun motiv să se afle acolo și cu atât mai puțin să se fi apucat vreodată de pictură.
Am să închei spunând că orice persoană care își dorește să se relaxeze într-un spațiu cu absolut nimic diferit de ce poți găsi în Occident la nivelul ăsta, e cazul să viziteze acest loc. Iar dacă vede vreun jurnalist, să-l arunce în râul care, repet, curge cu generozitate prin fața ferestrei.
