Dacă credeaţi că numai noi avem filme cu clovni, simboluri grosolane şi aluzii care se vor inteligente privitoare la istoria scumpei noastre tărişoare, o să descoperiţi (dacă aveţi nenorocul să daţi peste „Balada triste de trompeta”) că nici Spania nu o duce mai bine.
Să o luăm cu binişorul; mai întâi clovnii: într-o lume pestriţă a circului, avem doi clovni, unul trist, altul vesel, unul traumatizat şi însetat de răzbunare, celălalt beţiv şi violent, amândoi demenţi şi puşi pe hăcuială; mai avem şi o trapezistă frumoasă, superficială şi prostuţă, motivul pentru care cei doi nu mai contenesc să se (auto)mutileze. Iar acum simbolurile: clovnul trist îi reprezintă pe republicani, cel vesel pe fasciştii lui Franco, iar acrobata e, inutil să mai precizez, o Spanie cam curviştină, derutată şi abuzată, trasă ba hăis, ba cea, prinsă în lupta celor două părţi; circul, cu toate personajele lui (care, şi ele, pot fi uşor identificate cu puţină bunăvoinţă şi cu un număr de caractere ceva mai mare decât am eu la dispoziţie acum) este, cum altfel?, o metaforă pentru toată nebunia războiului.
Genial! Superb! Câtă fineţe! – ar exclama Mălăele, fanii „Nunţii mute” (dacă există aşa ceva) şi alţi câţiva prostănaci. Toţi ceilalţi, oameni normali, ar trebui să umble cu pancarte pe care scrie „Alegoriile cu circ sunt de rahat! Nu mai vrem! La gunoi!” şi ar trebui să-şi dorească să nu mai existe filme care să le dea mură-n gură orice ar vrea ele să transmită, în speţă – să nu mai folosească simboluri lipsite de orice fel de subtilitate. Pentru că altfel se ajunge la un mare kitsch cu pretenţie de film deştept.
Regizorul acestei mostre de ratare, Álex de la Iglesia, pesemne că a fost luat de val ducând la extrem violenţa şi senzaţionalul şi a uitat un lucru esenţial – care e aşa, ca la femei: dacă îşi expun prea multe părţi goale, îşi pierd repede din mister, devenind neinteresante.
