Libertate al lui Jonathan Franzen e fix genul acela de carte pe care, dacă ar fi citit-o Tolstoi, i-ar fi puțin ciudă că nu a apucat anii 2000 să o scrie chiar el.
Tradus la noi acum vreo doi ani de Polirom și comparat de mulți cu Război și pace al lui Tolstoi, romanul lui Franzen, Libertate, e destul de transparent în încercarea de a semăna cu acesta. Și asta nu doar pentru că două dintre personajele principale fac referire la romanul rusului de câteva ori, sau pentru că poate părea obscen de mare (traducerea are 640 de pagini), ci pur și simplu pentru că reușește să fie, cu scuzele de rigoare pentru o eroare gramaticală atât de mare, un roman foarte complet.
Începutul cărții e cumințel, însă lucrurile se precipită imediat. Dacă înainte să te apuci de ea n-ai citit măcar o recenzie ori o prezentare pe net, zici că te-așteaptă o poveste de genul Neveste disperate, pentru că acțiunea debutează într-o suburbie din St.Paul, Minnesota, cu o femeie casnică, pe nume Patty și familia ei, bârfită de vecini.
Centrată în jurul relației dintre Patty, o fostă baschetbalistă, devenită apoi alcoolică, provenită dintr-o familie nevrotică, și Walter, un stângist tocilar și ecologist preocupat de suprapopulare, cartea are de toate: triunghiul amoros dintre cei doi și un punkist cu care erau prieteni din facultate, pe nume Richard Katz, nemulțumit că în anii ’90 ajunge celebru, copiii revoltați și distruși de obsesiile părinților, consum excesiv de sex, droguri și rock’n’roll, dar și bătălii politice între conservatorii republicani și stângiștii democrați. Iar toate astea sunt dezvoltate, de către Franzen, începând cu anii ’70, până în 2008, la câștigarea primului mandat al lui Obama.
N-o să vă povestesc aici toate încrengăturile dintre aceste personaje, deoarece, pe bună dreptate, într-un spațiu atât de mic, nu mi-ar fi cu putință, ci o să vă spun doar despre singurul lucru care m-a deranjat la Franzen. Asemeni majorității intelighenției de peste ocean, și el are aceleași simpatii stângiste: dacă Democrații, deși criticabili, sunt totuși oameni de bun-simț, perfectibili, Republicanii sunt tot ce-i mai rău pe lume. Dar dacă stai să te uiți la Obama parcă nu-i chiar așa, parol!
