Unii cititori își închipuie că e ușor să fii critic literar: stai într-un fotoliu și citești, iar apoi te muți la birou și scrii despre ce ai citit.
În realitate, lucrurile se petrec altfel. Cea mai mare parte din timp ți-o cheltuiești apărându-te de reacțiile furioase ale autorilor și susținătorilor lor.
Zilele trecute am scris câteva fraze, însumând trei sute și ceva de semne, despre un prozator român stabilit în SUA: „De ani de zile Carmen Mușat și colaboratorii ei duc [în paginile revistei «Observator cultural»] o campanie susținută de slăvire a unui scriitor submediocru, Norman Manea, considerându-l printre altele demn de Premiul Nobel. M-am și gândit, la un moment dat, să sesizez Oficiul pentru Protecția Consumatorului, cerând sancționarea acestui caz de reclamă mincinoasă”.
În replică la aceste trei sute și ceva de semne, s-au scris rechizitorii și pamflete însumând aproximativ șaptezeci de mii de semne, ceea ce înseamnă o cantitate de text de 230 de ori mai mare! Este ca și cum aș fi dat o palmă și aș fi primit, în schimb, 230!
Colaboratori importanți ai revistei „Observator cultural” s-au mobilizat ca să mă pedepsească sever. Încă amețit de ploaia de lovituri, încerc să fac ordine în dosarul acestui dialog dintre o bicicletă și un tren.
Cel mai surprinzător este faptul că preopinenții mei mi-au spus vrute și nevrute, dar n-au explicat în ce constă valoarea lui Norman Manea. Unul m-a acuzat că nu i-am citit cărțile (ce bine ar fi fost să nu le fi citit! nu m-aș mai fi plictisit de moarte timp de câteva săptămâni…). Altul îmi explică, de pe poziția unui observator internațional, că evaluările mele n-au ecou în străinătate (ca și cum eu asta aș fi urmărit: să conving Uniunea Europeană și NATO că Norman Manea nu merită citit!). Altul mă asigură că la „Observator cultural” nimeni nu l-a obligat vreodată să scrie în favoarea lui Norman Manea, deci nu poate fi vorba de o campanie (o campanie însă, zic eu, poate fi făcută și cu participarea unor voluntari). Altul îmi amintește că o consider frumoasă pe Elena Udrea (păi, chiar e, mai frumoasă în orice caz decât cărțile lui Norman Manea) și că îmi doresc să fiu bodyguardul lui Traian Băsescu (recunosc, îmi doresc, dar ce legătură are asta cu valoarea autorului căruia el însuși îi este bodyguard?). Altul mă trimite la bibliotecă, pe un ton familiar: „Du-te la bibliotecă, Alex!” (dar de ce m-aș duce, dacă am acasă toate cărțile scriitorilor români contemporani?). Altul mă îndeamnă să scriu o epistolă (cuprinzând elucubrațiile mele) „în măiestrul dialect nord-dunărean”, s-o dau „secretarei s-o tălmăcească” și s-o trimit unor instituții din străinătate (biata limba română, e și ea persiflată din cauza mea, fiind numită un „măiestru dialect nord-dunărean”! cât privește secretara, ar fi minunat să am una, dar dacă aș avea, nu cred că asta i-aș cere, să-mi traducă scrisorile…). Altul (mai exact: alta) îmi atrage atenția că nu numai Dan Voiculescu merită incriminat pentru că a colaborat cu Securitatea, ci și Sorin Antohi (dar eu niciodată n-am avut altă părere).
Nu m-aș mira ca, în continuare, să mi se atragă atenția că Norman Manea poartă numărul 43 la pantofi și că dacă nu va lua Premiul Nobel va fi numai din cauza mea.
Publicat în revista AC, nr. 9 (25 febr. – 3 mar.)
