Prin tristul peisaj al programului cinematografelor bucureștene se mai strecoară, din an în Paști, câte un film neamerican, stă câteva săptămâni (timp în care rulează cu o mână de amețiți nimeriți acolo din greșeală), după care dispare așa, cum fac măgarii când vine vorba de ceață; faptul că multe dintre aceste filme chiar merită văzute și nu sunt nu spune decât un lucru despre publicul autohton mâncător de popcorn – și anume un lucru deloc nobil. La vida de los peces/ Viața peștilor, pogorât tocmai din Chile pe ecranele noastre, e un astfel de film.
Acțiunea se petrece în câteva ore, într-o casă, în timpul unei petreceri, cu un personaj principal care de la prima secvență tot încearcă să plece de-acolo, dar tot dă peste diverși oameni care îl rețin. Tipul e trecut de 30 de ani, arată bine de tot (poate doar așa să strângă niște spectatoare filmul ăsta) și e venit în țară după o lungă absență, găsindu-și vechii prieteni căsătoriți, cu responsabilități și copii; așa o găsește și pe prima iubire a vieții sale, care, după câte ne putem da seama, e cam și unica și eterna. Tot după câte ne putem da seama, nici ei nu-i e tocmai indiferent tipul, asta fiind șansa ca lucrurile să fie reparate.
Dar stați, nu vă bucurați prea tare, că nu e film american. E însă un film simplu, dezarmant prin puținele mijloace pe care le folosește (e, practic, făcut din dialoguri – excelent scrise și rostite, de altfel) și foarte emoționant prin ce vehiculează acele dialoguri – lucruri triste cu care multă lume poate rezona. Iar dacă nu vă deranjează muzica folosită fără măsură & pe alocuri grețos de melodramatică și nu aveți nicio problemă cu filmele lente, ar putea chiar să vă placă mult.
