La doar 28 de ani și cu șase piese care se joacă în același timp în cluburi sau cafenele din București, regizorul Eugen Gyemant dovedește că și teatrul independent poate da dependență și ne arată că prin Lipscani avem și cultură, nu doar băutură.
În România multă lume joacă teatru, dar puțini îl regizează. Cum ai ajuns în situația în care aceasta să fie ocupațiunea ta mintală?
Cred că mi s-a tras de la jocurile pe calculator. Mă jucam foarte mult și e posibil să fi căutat o meserie în care să nu trebuiască să renunț la asta. Mi-ar plăcea în continuare să ajung regizor de jocuri pe calculator. E unul din visurile mele.
Ești tânăr și ai deja foarte mult succes. Nu-mi zici și mie secretul tău? Cine știe, poate în curând mă las de gazetărie și vreau să mă apuc de altceva.
Hmm… Secretul succesului. În afară de piticul meu norocos, pe care îl țin în pivniță și îl torturez dacă nu îmi îndeplinește dorințele, poate că trebuie pur și simplu să îți placă foarte mult ce faci. Cred că atunci lucrurile merg de la sine.
Lumea te știe pentru comediile tale, dar mai abordezi și teme serioase/dramatice câteodată. Dacă tot suntem la o revistă la care cititorii trebuie să râdă, ce înseamnă umorul pentru tine?
La cel mai de bază nivel, cred că e o surpriză. Poate un lucru pe care îl recunoaștem din noi, care ne surprinde. Sau și mai la bază, poate e cunoaștere. Filosofia poate fi destul de funny. Și destul de tragică.
Cioacele par importante pentru tine. Cât de mult lași actorii să improvizeze pe scenă?
Merg în general pe principiul că ce funcționează pe mine e posibil să funcționeze și pe alții. La început cred că pot să par puțin maniac, pentru că până nu mi-am clarificat eu lucrurile și până nu s-a stabilit o structură fermă, intervin foarte mult. Dar după aia e o plăcere să te așezi comod și să te bucuri de ce pot să improvizeze actorii, și nu mai e nevoie decât să ajuți la găsirea unei juste măsuri.
Cât de dependent te simți în teatrul independent?
Diferența dintre teatrul independent și teatrul de stat pentru un regizor este faptul că în teatrul independent banii se iau la fiecare spectacol, din încasări, pe când în teatrul de stat primești un onorariu după premieră. Din acest punct de vedere, ești foarte dependent în teatrul independent de succesul de public al spectacolului, ceea ce te face să faci o mulțime de compromisuri. Pe de altă parte, îți induce în mod paradoxal o anumită rigoare și responsabilitate față de public, esențială atunci când este echilibrată, pentru teatru. E greu să mimezi și să ascunzi lucrurile pe care știi și pe care nu știi să le faci, atunci când ești confruntat cu un animal sălbatic, cum este publicul independent. Oițele teatrului de stat sunt mai ușor de prostit.
Știu că am văzut-o târziu, dar de multă vreme nu mi-a mai plăcut o piesă de teatru la fel de mult pe cât mi-a plăcut “Bullets over Lipscani”. De ce crezi că a prins atât de bine la public?
A fost una din rarele întâmplări în care am nimerit un echilibru corect. Am dat peste textul potrivit pentru spațiul potrivit și de actorii potriviți în combinația potrivită. Am încercat să repetăm experimentul, dar secretul cred că stă în proporție. Trebuie să existe o ecuație a succesului, dar încă nu am găsit-o pe cea definitivă. În orice caz, am aplicat principiul pre-științific care spune că dacă funcționează pe noi, poate va funcționa și pe alții. Noi ne-am distrat făcând spectacolul. L-am jucat de 70 de ori și ne distrăm în continuare. E un semn bun.
Cui se adresează piese tale: intelectualilor, oamenilor care au pretenții de intelectuali, sau oricui?
Se adresează tuturor, dar fiecăruia îi adresează lucruri diferite. Aș vrea să vină oamenii cu pretenții de intelectuali la piese ca Bullets over Lipscani, pentru ca să se simtă prost. Există unii oameni cărora mi-ar plăcea să reușesc să le adresez prin ceea ce facem, după cum spunea Cehov, „o palmă peste bot.” Din păcate probabil că se întâmplă rar și palma e ușoară. Dar crește.
Vine Woody Allen la tine și îți spune că vrea să fie producător pentru un film sau o piesă de teatru pe care ai regiza-o tu. Ce ai vrea să faci?
Pescărușul.
Mai pot trăi în 2014 regizorii sau actorii și din altceva în afara de publicitate?
Da, regizorii mai ales nu au nevoie decât de dorința de a lucra. Pentru actori e mai greu pentru că sunt foarte mulți și foarte buni. Așa că e o concurență mai mare. Dar piața se extinde, și nimeni nu o mai poate opri. Deci sfârșitul e aproape.
Publicat în AC., nr. 20
