În general, am tendința să evit a mă uita la filme în vogă, de Oscar pe anul în curs, de „vaidimini, e plin Facebookul de ele” și le aleg pe cele în care joacă actori pe care îi apreciez, sunt regizate de titani sau oameni foarte mici, de care nu a auzit nimeni, sau sunt documentare pe subiecte care mă pasionează. M-am nimerit în Cluj pe timpul TIFF-ului, festival care, recunosc, îmi displace. Dar am suportat să mă așez la coadă în locul cu cei mai mulți bărbați cu eșarfă și pantaloni galben-pai din lume pentru că rula „În căutarea lui Sugar Man”, documentar întâmplător premiat anul acesta la Oscar.
În linii mari, pelicula prezintă povestea unui muzician care și-a început cariera la puțină vreme după Woodstock, cuminte, deloc junkie, deloc hippy, ba culmea, muncitor cu ziua și cu familie acasă, respectuos, cu bun-simț și destul de în banca lui. După două albume care s-au vândut în număr impar și cu o singură cifră în Statele Unite, a revenit la munca lui cu trafaletul și cu ciocănelul, a mai cântat prin două-trei crâșme și și-a văzut de viața lui.
Ceea ce nu știa muzicianul considerat ultimul din curtea școlii în țara lui era că undeva, într-un alt stat departe rău, în Africa de Sud, era vocea revoluției și demola regimuri totalitare, sfâșia cenzura, era mai popular decât Elvis și avea fani cât să umple două Arene Naționale de la noi. Douăzeci de ani mai târziu… vă las să urmăriți, că deja am dat prea mult din casă.
Ce fură și ce dă înapoi cenzura
Documentarul, dincolo de viața lui Sixto Rodríguez, a cărui muzică este absolut superbă apropo, mai oferă o imagine despre ce însemna Africa de Sud în anii 1970 și povestește cum stătea departamentul responsabil de ce se aude și ce nu pe post cu unghiera pe orice vinil venit în țară și rașcheta melodiile cu mesaj care li se păreau lor că nu dau bine cu regimul.
Mai povestește și ce înseamnă să nu ai acces la informație. Și cum mintea umană are nevoie de drame, tragedii și șocșigroază (expresia asta trebuie să devină un singur cuvânt la cât de des e folosită astăzi în presă) ca să respecte și să admire un om, fie el popular sau nu. Africanii habar nu aveau că idolul lor copiat de pe vinil pe vinil și dat pe sub mână e un amărât de zidar în Statele Unite, nu aveau cum să afle nimic pentru că nimeni nu scria nimic despre el nicăieri, așa că și-au făcut singuri poveștile lor. Și așa cum Lenuș își închipuia ea că e chiar chimistă și că Nicu e un cizmar cu abilități de leadership, așa africanii au țesut în jurul acestui Rodríguez mituri și legende cum că s-ar fi sinucis dându-și foc pe scenă, că a băut gaz, că a salvat balenele albastre și alte asemenea.
Așadar, pentru a crea un cult al personalității în jurul unui singur individ, nu ai nevoie nici măcar de o imagine foarte clară a chipului acesteia. Din două coperte de album cu poze blurate, africanii au creat un adevărat mit, acordându-i valențe pe care acesta, pe drumul lui plictisit spre casă, nici nu le-ar fi bănuit. Proprietari de magazine de muzică ajunși să fie supranumiți „Sugarman”, un jurnalist care și-a dedicat ani întregi de carieră să afle cine este Sixto și de ce nimeni nu știe nimic despre el, trupe de coveruri care nu aveau nici măcar cum să își copieze cu creionul pe geam vreun poster, tineri care își tatuau singura imagine disponibilă cu el, pe brațe, o boală psihică la nivel național.
Nu știu sigur dacă e mai mult un documentar despre un muzician excepțional sau despre ce înseamnă puterea unor versuri motivaționale care adună mase și le împinge atât de în forță înainte încât dărâmă un regim. Sau poate este despre cum noi, oamenii, când credem în cineva, vrem să sfârșească tragic? Ceea ce știu sigur este că merită multe stele și trebuie văzut.
Publicat în AC, NR. 24
