Mă simt invadat de cărți și numărul lor crește în fiecare zi. Unele le cumpăr, altele îmi vin prin poștă, iar altele îmi sunt date, cu dedicație, chiar de autori. Într-o noapte, când aveam insomnie, Shakespeare însuși mi-a oferit un volum de sonete, dar ne-am luat cu vorba și a uitat să-mi dea un autograf.
Îmi trebuie multă ingeniozitate ca să mai găsesc câte un loc disponibil pentru noile apariții. Pe birou nu mai am unde să-mi pun coatele din cauza teancurilor de cărți. Alte teancuri pot fi văzute pe pervazul ferestrei din fața mea, pe computer, pe boxe, pe imprimantă și pe covor, lângă scaunul pe care stau. Genunchii mi-i las cu greu liberi pentru eventualitatea că mă vizitează vreo blondă.
În curând cărțile mă vor da afară din casă și am să ajung un copil al străzii. Am să dorm prin canale, dar mi-e teamă că și acolo am să încep să adun cărți.
La vârsta de șapte ani aveam un raft numai al meu în biblioteca familiei. Apoi timp de peste jumătate de secol mi-am tot extins colecţia. În momentul de faţă păstrez cărţi în locuinţa de la bloc, în casa de la ţară, în garaj şi într-o magazie. Câte 4.000-5.000 de volume în fiecare loc.
Pe toate le-am citit sau măcar le-am răsfoit. (Autorii despre care scriu că n-au talent afirmă că doar răsfoiesc, nu citesc. Autorii pe care îi laud consideră că, dimpotrivă, citesc foarte atent.)
În total mi-au trecut prin mâini câteva zeci de mii de volume. A venit vremea să mă întreb la ce mi-au folosit cărţile, de-a lungul vieţii.
De unele am avut nevoie ca să pot lua diverse examene, întâi ca elev şi apoi ca student (partea proastă este că dacă citești mai multe cărți decât ți se recomandă, obții note mici).
Cu ajutorul altora am învăţat cum se conduce maşina şi cum se foloseşte computerul (zic și eu; în realitate din manualele respective nu se înțelege aproape nimic).
O carte de versuri (proaste) s-a dovedit utilă când am vrut să fac un grătar; am aprins focul cu ea, după mai multe încercări eşuate de a-l aprinde cu frunze uscate şi paie.
A existat şi o carte pe care, la nervi, am aruncat-o în capul cuiva. Din fericire, cartea nu era legată şi nu l-a rănit aproape deloc pe cel care mă scosese din sărite.
Între filele unui volum masiv am ascuns înainte de 1989 cinci bancnote de câte o sută de lei, dar nu le-am mai găsit niciodată. Poate le-au găsit hoţii care mi-au spart locuinţa în 1999 şi mi-au răvăşit biblioteca căutând, fără îndoială, o carte pe gustul lor.
Cu un teanc de cărţi am sprijinit patul care se rupea mereu sub greutatea mea. M-am gândit mult înainte de a hotărî ce cărţi să folosesc în acest scop, ştiind că, odată fixate sub stinghia patului, vor deveni inaccesibile pentru multă vreme. Până la urmă m-am oprit asupra unora pe care nu le înţeleg, dar pe care sper să le înţeleagă generaţiile viitoare. Autorii lor sunt în viaţă, astfel încât nu le dau numele.
Volumele „Plumb”, de George Bacovia, și „Animale bolnave”, de Nicolae Breban, le arăt (fără să le deschid) unor vizitatori ai mei (nescriitori) ca să le dovedesc că nu sunt străin de metalurgie sau zootehnie. Propria mea carte de debut, „Preludiu”, o prezint domnișoarelor ca pe un manual de sexologie.
În ultima vreme îmi este de mare folos o carte a unui tânăr, „un cristian”, intitulată „Morții mă-tii”. O țin cu mine în mașină și, când vreun șofer mă înjură, îi arăt și eu cartea, prin parbriz.
Publicat în revista AC, Nr. 17
