Mai ții minte cum era când nu aveam net?
Sunt mai bătrână ca un sequoia cu Alzheimer. OK, nu sunt chiar atât de bătrână, dar mă simt foarte expirată uneori. Am decis că a sosit momentul să fac curat în miile de lucruri pe care le posed în casa alor mei și să scăpăm de vestigiile celui de-al doilea război mondial de prin pod. Și mi-am adus aminte cum râdeam de bunică-mea care încă mai avea, când eram eu sub vârsta la care se merge la școală, fier de călcat din acela cu cărbuni. Din fier. Și ondulator de păr, căruia i se spunea drot, făcut din două bucăți de fier pilit de bunicul și înfășurate cu pânză tare și plută la capete să nu frigă la degete.
După care am ajuns la lucrurile mele de când eram ceva mai mică și mi-am dat seama că probabil și de mine ar râde acum cel puțin o generație de elevi de clasa a noua dacă ar vedea ce păstrez acolo. Voi ce lucruri din anii 90 încă mai aveți pe acasă? Și mai am o curiozitate… câți dintre voi mai aveți muzică salvată în calculator? Din aia pe care o ascultați cu Winamp când nu aveți net? Ce e aia? Nu știți că netul mai pică din când în când?
Un walkman
Pentru cei dintre voi care cred că Twilight și 50 Shades sunt începuturile cinematografiei, un walkman este dinozaurul iPod-ului. Era greu, nu încăpea în niciun buzunar și, de obicei, dacă erai bogat și avea varianta cu CD, trebuia să cari cu tine și vreo 5-6 CD-uri dacă nu voiai să asculți aceleași 12 melodii la infinit. Dacă aveai unul din ăsta în 1997 erai super cool. Și probabil ascultai Backstreet Boys și Britney Spears, ale căror melodii le descărcai ilegal de pe ODC sau ți le dădea careva pe mIRC, după care îți petreceai juma de seară în Nero să faci CD-ul. Dacă nu erai bogat, aveai casete pe care înregistrai cu un casetofon piese de la radio, care intotdeauna se terminau cu vocea DJ-ului care intra peste bunătate de acorduri de final.
Harta de ”părete”
După walkman am redescoperit ceva pe care sigur nu există un buton de Relocalizare: o hartă. Din aia de hârtie la care arătai cu bățul. Și îmi aduc aminte cum învățam la geografie și copiam chestii pe caietul special punând harta pe geam și foaia albă pe deasupra pentru că, hello, nu aveam telefon să îi fac poză…
Și dacă tot vorbeam de poză, habar nu aveți cât de complicat era să faci un nenorocit de selfie. Trebuia să iei aparatul, să speri că ai încadrat bine, să duci filmul la developat și să îl iei de acolo după trei zile. După ce ai dat bani pentru asta, te trezeai acasă cu o poză în care nu ți se vedea decât jumătate de față și aia era blurată. Vai de capul meu, cât de mult dura totul pe atunci!
10 ore de internet. Pe lună!
Da, da. Ai citit bine. După ce au apărut telefoanele mobile și au început să fie interesante, prin clasa a noua, mama a plătit un abonament la o companie care oferea și servicii de internet. Prin servicii de internet a se înțelege că puteam să intru pe net și să vorbesc cu străini dubioși pe mIRC vreo 10 ore pe lună. Dacă petreceam mai mult de 10 ore pe net, factura de la final de lună era motivul pentru care eu nu mai aveam voie în tabără în timpul verii. Inutil să menționez că nu am mers în tabără, nu? Dar nimic nu se compară cu a vorbi cu un tip pe care îl cheama Matthew, este din New York și lucrează ca make-up artist la o morgă și care îți cere adresa de e-mail ca să îți trimită poze cu ”clienții” lui. Nu glumesc. Chiar s-a întâmplat!
Câte vrei să îți aduc? 35?
După ce terminai câte un document lung de 100 de pagini, făcut cu poze și cu WordArt, cu sau fără ajutorul lui Clippy, aveai un singur mod de a-l trimite mai departe: pe dischete. Și îți trebuia cam o cutie ca să trimiți orice. Oare cum arată un TB în dischete?
Articol eclucubrat cu ajutorul Digital Citizen.
