Ştiţi genul ăsta de film. Intră în categoria „inadmisibil de prost, finanţat de un CNC inconştient”. Degeaba scrie Mungiu scrisori deschise, degeaba îşi bate gura Gorzo, astfel de inepţii tot ajung, cumva, să fie făcute cu bani (mulţi) de la stat.
E drept că mai răruţ în ultima vreme, dar regizorul Adrian Popovici tot nu se dă bătut: ţine morţiş să ne împărtăşească din lipsa lui de talent şi din poveştile care dau pe dinafară de prea multe clişee şi de grave lacune în logica şi în veridicitatea scenariului.
Dacă vă închipuiţi, aşa cum insinuează titlul, că „Liceenii, în 53 de ore şi ceva” are vreo legătură cu celebra serie „Liceenii”, greşiţi. În primul rând, majoritatea actorilor puşi să joace puşti de 17-18 ani au, în medie, în jur de 30; nu poţi decât să râzi când vezi un Vasluianu bărbos stând cuminte în bancă. Apoi, filmul conţine ce n-a văzut Ştefan Bănică jr: puţine momente care se petrec în sala de clasă, curve, o crimă, un viol, droguri, bătăi, columbieni periculoşi şi, la final, o serie de împuşcături de tot râsul. Să nu uităm de Claudiu Bleonţ, care e 3 în 1 – şi profesor de Aikido, şi profesor de literatură universală, şi un mare sprijin pentru personajul principal. Dacă vă întrebaţi totuşi de unde vine titlul idiot: aceste ore reprezintă timpul în care poliţiştii trebuie să rezolve crima, dar nu îmi dau seama ce rost au (mai ales în titlu), când firul prezentului e întrerupt şi zăpăcit de o grămadă de flash backuri.
Invariabil, se iveşte întrebarea: cei care fac un astfel de film ştiu cât de prost e (dar ce contează? – iese banul!), sau chiar trăiesc cu senzaţia că au făcut ceva bun? M-am lămurit când, intrând la nimereală pe bloguri care făceau zob filmul, am dat (de fiecare dată!!) peste producătoarea acestuia, Cornelia Paloş, care îşi apăra, în stânga şi-n dreapta, puiuţul handicapat. Daţi un search cu Google, argumentele dumneaei o să vă distreze de minune; chiar mai bine decât vizionarea filmului, vă garantez.
