Nu cred că există om care, la un moment dat în viața, se trezește dimineață și își zice: eu, când o să fiu mare, vreau să vizitez Malaezia! Eu, cel puțin nu-s genul acela de om. Dar sunt într-o perioadă a vieții mele în care am timp. Și sunt în zona, deci, de ce nu, Malaezia.
De Penang am auzit prima dată de la Anthony Bourdain. Obișnuiam, în duminicile liniștite din Piața Romană, să-i urmărim show-ul și sa îmi imaginez cum ar fi să vezi atâtea locuri, să mănânci atâtea feluri de mâncare și să să cunoști atâția oameni. Mi se părea că are jobul perfect. De George Town am auzit atunci când ne-am cumpărat biletele de autobuz către Penang. Este capitala/orașul insulei.
Uite că viața are simțul umorului și, într-o seară târzie de iulie am coborât din autobuz direct sub un zgârie nori de 65 de etaje care umbrește aproape tot orașul lui George. De ce zic că are simțul umorului? Păi acum un an eram de abia trezit din somn, cu o cafea în față, Laura pregătea micul dejun, și eu, cu ochii lipiți încă îl urmăream pe Bourdain cum cine știe ce minunăție povestindu-ne despre asta.
Zilele astea mă trezesc în locurile despre care mi-a povestit deja prietenul meu Anthony, rătăcesc pe aceleași străzi pe care filma el, îi găsesc poza pe o gheretă într-o piața din Georgetown, cu vânzătorul gheretei de gât și cu o farfurie mare de … ceva în fața. Comand și eu acel ceva, pe loc. Și vă povestesc vouă, cititorilor.
Hai să vedem cât de amuzantă este totuși viața! Îl rog pe acela dintre voi care citește rândurile astea și la anul va savura o laksa locală în foodcourturile din Penang sa nu uite să-mi dea un bip, să-nchidă cercul. Sună corect? Cine știe, poate în continuare voi avea timp și poate voi fi încă în zonă și poate… dau masa.
Vă las cu poze adunate de pe străduțele celui mai simpatic oraș din Malaezia.
