Săptămâna aceasta discutăm cu Andrei Muraru, președintele executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), despre țorționari și salubritate socială. Primul gunoi pe listă: Alexandru Vișinescu. Rămâneți aproape, mai urmează și alții!
Reporteri: Eram obișnuiți cu un IICCMER care avea alte obiective, adică să condamne moral și științific comunismul. Acum avem parte de o altă strategie, cum s-a ajuns aici?
Andrei Muraru: Păi e foarte simplu. În 2010, când a fost numită echipa Tismăneanu la Institut, ca prin minune acest scop al IICCMER de a face investigații științifice și apoi sesizări penale în momentul în care identifică situații de încălcări grave ale drepturilor omului a dispărut. A existat atunci o dezbatere care a ținut o săptămână, dar aceasta a fost o decizie a Guvernului luată atunci în februarie 2010. Vreme de doi ani bineînțeles că respectiva conducere a stabilit obiectevele strategice, care pot fi de investigare, ori putem să facem conferințe științifice din America de Nord până în Europa și înapoi, știind că mai sunt 3.500 de deținuți politici în toată țara și în câțiva ani nu-i vom mai avea nici pe aceștia. Din punctul meu de vedere dreptatea o facem pentru ei și pentru familiile lor, nu pentru familia mea sau a altora.
Strategiile astea două se exclud?
Bineînțeles că nu. Organizăm și noi conferințe, dar aici e vorba de accentul pe care-l pui. Poți să cheltui 80% din buget pe conferințe și pe deplasări în străinătate și pe întrunirile boardului, sau poți să încerci să faci lucrurile acestea care nu sunt costisitoare. Oamenii din Institut pot lucra la aceste investigații, pot merge în Arhive, nu sunt cheltuieli exorbitante.
Să trecem la cazul Vișinescu, pentru că el e pe buzele tuturor. În comunicat aveți o formulare ciudată: „cinci cazuri de deces posibil de documentat.“
Posibil înseamnă că există informația certă că pe la Râmnicu Sărat au trecut 138 de deținuți, din care au existat 6 decese. Despre unul mare lucru nu știm, nu avem dosarul de penitenciar și nici un dosar în Arhivele Securității. În cazul celorlalți există toate aceste documente, plus mărturii. Din cauza asta am zis cinci cazuri posibil de documentat. Din estimările noastre sunt vreo 12 decese, dar problema e că nu se făceau certificate de deces. La Primăria din Râmnicu Sărat am găsit două, dar ar fi trebuit să existe pentru toți, doar că domnul Vișinescu zicea „dom’le, asta e o moarte naturală, nu mai e nevoie să constate procurorul. Facem noi un proces verbal de moarte pe loc“.
Dumitru Lăcătușu, cercetător la IICCMER, a declarat că „dovezile sunt de sorginte memorialistică“. Ce impact pot avea în tribunal?
El nu cunoaște componența întregului dosar, pentru că a lucrat doar pe unele documente. Dovezile sunt de natură documentară (adică documente din Arhivele Securității), fișe medicale, procese verbale, rapoarte de penitenciar dar și mărturii de la cei care au trecut pe acolo. Avem două persoane în viață care au depus mărturie și pe care i-am intervievat și care au depus mărturie la dosar cu toate datele de identificare. Mai există o altă persoană care a fost ofițer politic pe vremea lui Vișinescu și care a refuzat să vorbească cu noi, dar trăiește. Așadar, există martori în viață și bineînțeles aceste mărturii care s-au păstrat, cum sunt cele filmate ale lui Ion Diaconescu și Corneliu Coposu și care sunt coroborate cu probele din arhive, nu sunt doar informații disparate. Toate probează regimul de exterminare, faptul că nu mai există decât doi foști deținuți din atât de mulți oameni e o dovadă a „eficienței“ lui Vișinescu.
Ce poate să pățească Alexandru Vișinescu? Dacă ne uităm prin Codul Penal pare că avem de-a face cu o mare brambureală.
În denunțul nostru am arătat foarte clar că ar putea să apară o suspendare a termenului de prescripție a răspunderii penale și astfel termenul de prescripție specială pentru infracțiunea de omor deosebit de grav săvârșită de Alexandru Vișinescu și care face obiectul denunțului nu s-a împlinit încă, nici în varianta actuală de 30 de ani conform art. 124 din Codul Penal, și nici în varianta anterior modificată a Codului Penal prin Legea 63/2012, adică 22 de ani și 6 luni. De ce? Pentru că a intervenit o suspendare a termenului de prescripție, pentru că e evident că între 1963 când și-a terminat mandatul și de la care ar fi trebuit să curgă termenul de prescripție, până în 1991, când s-a votat noua Constituție care definește clar puterile în stat și separarea lor în stat, că justiția nu și-a putut face treaba. E evident! Iar acesta nu e singurul caz. La Alexandru Drăghici procurorii au acționat la fel în 1993, în cazul Gheorghe Crăciun procurorii au început urmărirea penală constatând că termenul de prescripție trebuie considerat suspendat pe perioada regimului comunist.
E o formă de sfidare faptul că Vișinescu e plătit cu o pensie de 6.000 de lei și când e întrebat dacă regretă ce a făcut ajunge să înjure ori să spună că „așa erau timpurile“?
E o formă de sfidare și revolta publică provocată de această dezvăluire cred că e o consecință nu doar a comportamentului lui, dar și a faptului că putem să-i găsim printre noi pe torționari în fiecare zi. Nici nu știi cu cine te trezești pe palier! A venit cineva la mine miercuri, când au ieșit imaginile cu Vișinescu, șocat că, atunci când s-a mutat în București, a locuit în blocul acela. Mi-a zis: „Era un bătrânel, îmi spunea «sărumâna» în fiecare dimineață, îmi deschidea ușa.“
El spune că dacă nu ai trăit vremurile alea nu ai cum să-l judeci. Cum comentați?
Știți că există un film despre Hannah Arendt și procesul lui Adolf Eichmann din 1961. Acolo, aceasta a fost explicația lui Eichmann pe toată perioada procesului. „Eu am fost un simplu birocrat care a respectat cu strictețe legea și a îndeplinit ordine. Eu nu știam că oamenii ăia merg la gazare, eu trebuia să fac rost de trenuri și de vagoane.“ Așa-i și Vișinescu: „Dom’le, eu trebuia să le asigur 600 de calorii pe zi. Ce se întâmpla cu ei după ce le dădeam 600 de calorii pe zi timp de șapte ani, nu-i problema mea.“ Cam asta spune, nu?
Credeți că acesta este un fel de proces de la Nürnberg al României?
Trebuie să vă spun că și Nürnberg este un mare mit, pentru că o groază de criminali de război au reușit să se facă nevăzuți în America de Sud, pe alții nu i-au prins niciodată, au fost prinși cancelari ai Germaniei ca foști membri ai partidului nazist la ani buni după, ș.a.m.d. Acela a fost, de fapt, un moment catalizator pentru Germania. Diferența dintre Estul Europei și germani este că regimul nazist nu a făcut implozie, ci a fost învins din exterior, iar acest tribunal militar extraordinar de la Nürnberg a fost organizat sub ocupație. Dacă veneau americanii în ’89, aveam și noi un Nürnberg. Așa, n-am reușit să ni-l facem. E logic: procurorul-șef de la Nürnberg era american, iar toți ceilalți englezi, francezi sau ruși, judecătorii la fel. Noi am fi avut nevoie de altcineva să facă treaba asta.
Cum credeți că ar fi arătat România cu un astfel de proces și cu o lege funcțională a lustrației?
Cred că dincolo de sănătatea societății, pentru care așa ceva ar fi jucat rolul unui serviciu de salubritate, România ar fi fost mai mândră astăzi. Să spui că ne-am făcut noi singuri curățenie, ar fi fost altceva. Polonia are un institut similar care din 1999 a adus probe pentru 400-500 de persoane și a condamnat vreo 200. E o țară mai mândră, poate să țină capul sus. Torționarii polonezi nu trăiesc în liniște.
Polonia de ce poate și noi nu, că nici ei nu au fost sub ocupație americană?
Gândiți-vă că în Polonia s-a creat în 1981 „Solidaritatea“ care a acționat nouă ani de zile și din care nu făceau parte intelectuali care spuneau că au rezistat prin cultură și care și-au ținut la sertar toată literatura anti-comunistă. Din „Solidaritatea“ au făcut parte zeci de mii de muncitori. Acolo, această poftă de a vedea democrația la orizont s-a născut între oameni. În Polonia a fost o revoluție de catifea, o masă rotundă în care comuniștilor li s-a spus că au pierdut puterea și gata. Cine a devenit președintele Poloniei și cine a devenit președintele României după 1990!? De la „proprietatea e un moft“ la judecarea crimelor comunismului e o distanță mare.
Care credeți că a fost cea mai aspră modalitate de tortură a lui Vișinescu?
Cred că dincolo de traiul „normal de-atunci“ din închisori, așa cum spunea Ion Diaconescu, e singurătatea extremă. Corneliu Coposu, de exemplu, a stat șapte ani, singur, într-o celulă de doi metri pe trei metri și jumătate. Să stai timp de 17 ore pe zi în picioare sau pe scaun, să nu poți vorbi cu absolut nimeni… Coposu uitase să vorbească după șapte ani.
Mulți spun că e prea târziu acum să-i mai condamnăm pe acești torționari. E vreodată prea târziu?
Dacă m-aș pune în pielea torționarului, normal că aș spune că e prea târziu. Dacă m-aș pune, însă, în pielea celui care a luat bătaie săptămânal de la domnul Vișinescu și care, dacă făcea un memoriu, lua șapte zile de carceră, nu cred că mi s-ar părea prea târziu. Depinde în ce tabără te afli.
Au consemnat Radu Uszkai și Mihai Cernea
Publicat în AC, NR. 31
