Despre Dr. Mako şi Eli nu vă spun nimic, că nu ştiu eu d-astea, în schimb ştiu cine e Oana Radu. Dac-o vedeţi în videoclipul piesei „Tu“, n-o s-o recunoaşteţi, dar vă garantez că e chiar ACEA Oana Radu lansată la Vocea României, doar cu vreo juma de chintal mai slabă – dovadă că poţi slăbi şi dacă te cheamă Oana, cu condiţia să ai voinţă şi simţul ridicolului. Fata are o voce-cristal, însă melodia şi versurile sunt din alt desen animat. Dacă ascultaţi primele acorduri, fără să ştiţi cine cântă, băgaţi mâna-n foc că urmează un duet Guţă & Roxana Prinţesa Ardealului, aşa de mult aduce piesa a manea. Cât despre versuri, ele sunt în romgleză, să placă şi la corporatişti, şi la băieţii cu profesionala la bază: „What can I do, în mintea mea eşti tu“, se vaită biata solistă, dezvăluindu-şi focul de la inimioară: „A fost ca o poveste, ascunsă de ferestre, ştiută doar de inima ta, citită într-o carte cu zâmbete trucate, parfumul ei pe pagina ta“. Ce avem noi aici? Un love-story între doi amorezi care nu se mozoleau, ca alţii, prin mall-uri sau mai ştiu eu pe unde, ci în cuibuşorul lor de nebunii, unde nu-i ştia nici vântul, nici pământul. Cartea la care se referă Oana e, în mod cert, vreun manual de Photoshop, fiindcă numai acolo poţi vedea zâmbete trucate. „Spuneai că nu sunt glume, că mă iubeşti pe bune, fără mine nu stai, să ştii că nu mai ţine, să vii când vrei la mine, câte speranţe îmi dădeai“. Întâlnim aici motivul fantelui de cartier din „Groapa“ lui Eugen Barbu, ce se jură c-o iubeşte pe pisi, dar o cam dă cu flit, motiv pentru care ea pune piciorul în prag.
Urmează pledoaria apărării, Casanova de ocazie motivându-şi atitudinea – „Aşa a fost să fie, pur şi simplu, e agonie, se ştie, durerea trece ca timpu’“ – fără să precizeze dacă „timpu’“ e ăla din banc sau o perioadă oarecare din istoria omenirii. „Eu n-am zile la fel şi te plac, pe cuvânt, când erai lângă mine nu mai păşeai pe pământ“, continuă el, de unde deducem că şi pisi e de vină, fiindcă a mers pe încredere, în loc să-i ceară fantelui referinţe de bună purtare. Asta ca să nu mai vorbim de partea cu „lângă mine nu mai păşeai pe pământ“, o trimitere clară la faptul că fata nu prea-şi dădea jos fundul din merţanul lui. Totuşi, eroul nu se împacă deloc cu gândul despărţirii, spunând că „e de necrezut, ca o ştire scrisă în ziar, pentru noi încă mai vărs cerneală din pahar“. Ultima frază n-am înţeles-o: ăsta ori scrie de mână şi a băut cerneala, ca Băsescu când era mic, ori e creştin practicant şi varsă, pios, un strop de zaibăr, bocindu-şi idila răposată.
Finalul e mai apoteotic ca nebunia lui Salam: „Da, da, da, da, tu, tu, o privire, mi-ai luat sufletu’, da, da, da, da, tu, tu, ieşi din mintea mea, what can I do“. După o asemenea melodie ce poţi face decât să-i pui suta pe frunte lăutarului şi să-i zici: „Bagă mare, Hanţule!“.
