Deşi numele te face să te gândeşti la o actriţă din filmele alea cu casnice păroase şi instalatori vânjoşi, aflaţi că Viky Red nu este o ea, ci un el. Mă rog, cel puţin aşa susţine, fiindcă am văzut videoclipul piesei „Poate“ şi tipul mi s-a părut strigător la cer de gay.
În filmuleţ, el joacă rolul unui profesor tipic pentru zilele noastre: în loc să-şi bată capul cu copiii şi să le-arate care-i treaba cu oximoronul ori cu ecuaţia de gradul III, junele stăăă, toată ziulica la catedră, visând la o colegă profesoară care nu-l tratează nici cu fundul (he, he, ar vrea el!). Nu-i de mirare deci că, în vreme ce proful vegetează astfel, elevii întorc şcoala cu susul în jos. Versurile sunt total random: „Mi-a spus că sunt multe femei, exclus, eu sunt genul ei, şi-n altă ordine de idei, în viaţă pân’ la urmă tre’ să obţii ce vrei“. Ce înţelegem noi de aici? Că deşi colega îi dă de-nţeles, cu frumosul, să-şi caute pe altcineva, fiindcă-i plină lumea de femei, el nu şi nu, pe ea o vrea şi crede că, dacă insistă, o s-o şi aibă. O s-o aibă pe naiba, dacă se încăpăţânează să rămână un biet profesor de şcoală generală. Ia să fi avut ambiţie şi să fi devenit fotbalist, interlop sau măcar manelist, să vezi cum o cucerea, era suficient să intre-n cancelarie şi să-ntrebe: „Ce face fetele?“. Pe când el stă şi debitează tâmpenii: „În timp, mi-au zis ochii ei fel de fel de secrete despre femei şi am înţeles că o simplă floare e biletul de intrare în inima ei“. Ce vă spuneam? Tipul e complet rupt de realitate: cu o simplă floare pe post de bilet nu intri nici măcar în Cişmigiu! Neapărat să-l anunţe cineva că la femei biletele s-au scumpit – un Vuitton, o blăniţă, un apartamenţel… Ce fată se mai lasă cucerită c-o zambilă?
Ei, şi pe când o arde el aşa platonic, în clip, fata e acostată de un macho man, antrenor de fitness, ceva, care, fără prea multe metafore, îi arată brandul şi-o pune în şpagat pe şpaliere, spre disperarea profesoraşului. Bosumflat, acesta bagă refrenul: „Şi poate nici nu-ţi imaginezi de când te căutam, eram ca peştişorul Nemo într-un mare ocean, acuma e un du-te vino, e exact ce-mi doream, poţi să-mi spui că sunt nebun, habar n-am“. Comparaţia cu Nemo e foarte potrivită: ce şansă are un caras pârlit, ca proful ăsta, într-o lume dominată de rechini care sparg milioane prin cluburi? Apariţia rivalului este însă ca o revelaţie pentru erou. Acesta se apucă să tragă de fiare, doar-doar i-o atrage atenţia queridei cu un braţ mai musclat. Şi dă-i cu halterele, dă-i cu ganterele, omul pune ceva carne pe el, dar tot nu-nţelege că muşchii, dacă nu-i asortezi cu un ceas de mii de coco sau o brăţară groasă de goldean, degeaba-i faci. Nu-i de mirare, aşadar, că profa colegă îl respinge, aruncându-i o privire ca de la Moni Gabor la Irinel. Ca atare, eroului nu-i rămâne decât să-şi privească, admirativ, braţul încordat, în compania căruia va petrece, sunt convins, multe clipe minunate de acum înainte.
