Sfântul Ilie, stăpânul fulgerelor și al ploilor, sărbătorit pe 20 iulie, este cunoscut din Scriptură drept cel care a legat ploile trei ani și șase luni, a înmulțit făina și untdelemnul văduvei din Sarepta Sidonului, l-a înviat pe fiul acesteia, a fost hrănit de corbi în pustiu, a înlăturat cultul zeului sirian Baal și a fost ridicat la cer într-un car de foc.
Și grecii aveau un stăpân al fulgerelor care se ridica la cer într-un car de foc (de multe ori prefera norișorul alb și-nconjurat la bază de fulgere). Îi ziceau Zeus. Iar asemănările nu se opresc aici. În credința populară se spune că Sfântul Ilie a fost un om de treabă, dar iute la mânie. Diavolul, știind că acesta se mânie ușor, l-a făcut să-și omoare părinții. Zeus și-a omorât și el părintele, pe Cronos, iar frații și i-a întemnițat în Tartar. Ce n-am să pricep, niciodată, este cum de un paricid a fost adulat ca zeu, iar altul a ajuns să fie considerat sfânt. Asistăm din start la aplicarea legii cu dublă măsură. “Să nu ucizi”, din Scriptură, se aplică diferențiat? Îți omori părinții, apoi te rogi lui Dumnezeu să-ți dăruiască puterea să lupți împotriva demonilor – primești puterea, adică ești “ales” și, gata, ești sfânt? În cazul Sfântului Ilie “puterea” este dată de un car de foc cu care să umble prin cer și un bici de foc cu care fulgera, ca să-i omoare pe diavoli, de aceea când tună și fulgeră, poporenii credeau (mai cred – unii în legile fizicii, alții în cele ale Scripturii) că a mai fost distrus un diavol. Huruitul tunetelor era (mai este) zgomotul pe care îl face carul sfântului atunci când acesta aleargă prin cer să caute diavoli pe pământ. Că pe pământ se ascund diavolii: prin pomi, pe sub streașina caselor, în turlele bisericilor și chiar în corpurile unor animale suficient de ghinioniste încât să fie surprinse de vreun trăsnet. De aceea, în vreme de furtună oamenii aprindeau tămâie în casă, ca nu cumva să fie fulgerați și ei din cauza prezenței vreunui diavol ascuns (deși, mai simplu este să-ți dotezi casa cu un paratrăsnet – dar de unde fier și cunoștințe în toate vremurile?).
Se zice că Sfântul Ilie mergea atât de tare cu carul prin cer, încât cutremura și tronul lui Dumnezeu. Pentru a mai potoli mânia (zelul/fervoarea ar fi fost mai potrivit zis) Sfântului Ilie, Dumnezeu i-a luat puterea dintr-o mână și dintr-un picior. Deja, de aici în colo Sfântul cam aduce cu Hefaistos, zeul șchiop și nițel olog de-o mână ce făurea armele zeilor – inclusiv fulgerele lui Zeus…
Cred că Scriptura s-a pliat foarte bine pe credințele ancestrale (păgâne) ale poporenilor. Și cum nu am avut o Inchiziție care să caute diavolii din oameni, nu de sub streșinile caselor și/sau din pomi (și să-i exorcizeze prin foc pe ruguri), credințele au trăit curat împreună cu Cartea. Am să vă înșir câteva dintre aceste credințe:
1. De Sfântul Ilie fetele cunoșteau cu cine se vor mărita (eh, asta se-ntâmpla parcă și de Sânziene, și de Dragobete, nu?): în ajunul acestei zile, fetele se duceau noaptea pe ogoarele semănate cu cânepă și se tăvăleau prin cultură. Dacă noaptea visau cânepă verde, era semn că se vor mărita cu flăcăi tineri. Firește, dacă visau cânepă uscată, aveau parte de soți bătrâni. Nu mă pot abține să nu-ntreb ce se întâmpla dacă fumau cânepa – oricum, văd că tot cu etnobotanicele se rezolvau anumite probleme și în vechime.
2. În dimineața zilei în care era cinstit Sfântul Ilie, oamenii culegeau plante de leac, în special busuiocul. Această plantă era dusă la biserica, binecuvântată și arsă. Cenușa rezultată era folosită în scopuri terapeutice, mai ales atunci când copiii făceau bube în gură.
3. Nu era voie să se consume mere până la Sfântul Ilie. Nu era voie să se consume mere până la 20 iulie și nu se îngăduia ca aceste fructe să se bată unul de altul, pentru a nu bate grindina. În ziua Sfântului Ilie, femeile chemau copiii străini sub un măr, îl scuturau și dădeau de pomană mere. Se credea că așa se vor veseli morții.
4. De Sfântul Ilie, apicultorii recoltau mierea de albine, activitate cunoscută sub denumirea de „retezatul stupilor”. Recoltarea mierii se făcea numai de către bărbați, îmbrăcați cu cele mai bune haine, ajutați de către un copil. Retezatul nu se făcea dacă sărbătoarea cădea într-o zi de luni, miercuri, vineri sau duminică. După recoltarea mierii, erau invitați vecinii să guste din mierea cea nouă și să bea țuică îndulcită cu miere.
5. De Sfântul Ilie se organizau iarmaroace și bâlciuri, unele păstrate până în zilele noastre. Avem celebrul bâlci de la Fălticeni, din anul 1814, în urma hrisovului lui Scarlat Vodă Calimachi, era al doilea ca mărime din Europa, după cel de la Leipzig. Tot legat de această zi se organizau și celebrele târguri de fete, la care veneau tinerii să se cunoască în vederea căsătoriei. Asta ar explica și faptul că fetele se tăvăleau prin cânepă în ajunul zilei (era posibil ca odată ajunși la târg, părinții să afle despre tineri că “s-au cunoscut”). În cinstea Sfântului Ilie, se organizează și Targul de Fete de pe Muntele Găina (atestat documentar din anul 1816, organizat pe un platou situat la întretăierea județelor Alba, Arad și Hunedoara.).
