În timp ce Marile Puteri se cârâie reciproc pe problema Crimeei, Coreea de Nord lansează vreo 32 de rachete în Marea Japoniei. Cum zona vizată pare a avea legătură cu Crimeea doar sub frizura aprobată de el însuşi a lui Kim Jong-un, ne-am putea întreba care-i cauzalitatea fenomenului. Mie situaţia îmi aminteşte momente din copilărie, atunci când doi vlăjgani îşi încordau forţele iar unul pirpiriu dădea cu pietricele mai de departe, atent ca nu cumva să-şi atingă ţinta. Ce îl face deci pe Marele Conducător să arunce cu pietre în mare? Unii dintre voi, mai tranşanţi şi expeditivi, ar spune că-i suficient să privim faţa bufleiului atomic pentru a ne lămuri şi abandona rapid interogaţiile inutile. Mi se pare, totuşi, o explicaţie simplistă. Să încercăm variante alternative:
1. Kim Jong-un e invidios pe jocul celor mari, simţindu-se lăsat pe tuşă, nici măcar în postura băiatului de mingi. Acelaşi complex era de întâlnit la un alt piticot al politicii internaţionale, strategul Ceaşcă din Scorniceşti, care se băga şi el în vorbă când nu-l întreba nimeni; nea Nicu nu-şi compensa frustrarea cu rachete lansate spre Marea Neagră, că erau puţine în stoc şi inventariate de sovietici. Aşadar, se oferea în postura de “mediator” între aruncătorii de pietre şi rachete din Orientul Mijlociu, declarându-se tovarăş cu toate părţile conflictuale. Eficienţa medierii e binecunoscută, tovarăşul Yasser Arafat petrecându-şi vacanţe încântătoare în ţara pretină, iar Israelul plătind bani frumoşi pe evreii importaţi din România. Tot ca să-şi arate bunele şi paşnicele intenţii, RSR – adică Ceauşescu – livra armament nepărtinitor, tutulor taberelor implicate.
2. Ştiţi cu toţii din şcoală (am exagerat, pentru plasticitatea exemplului) că în orice clasă era de găsit unul grăsunel, evitat în alcătuirea echipelor la fotbal şi de colegele amuzate de forma şi tunsoarea lui. Cum viaţa nu-i o producţie hollywoodiană, să-i transforme pe grăsani în supermani asaltaţi de majorete leşinătoare, personajele rămân, de regulă, cu grave mutaţii comportamentale ascunse şi care aşteaptă momentul istoric pentru a fi defulate ideologic; prilejul apare rar, dar se mai întâmplă, aşa cum s-au petrecut lucrurile şi cu micul pămpălău Adolf, cel care şi-o lua mereu la bot în controversele cu ceilalţi. Dolofanul Kim şi-a făcut studiile în Occident, unde trebuie să fi acumulat resurse psihopatice dodoloaţe şi ele, neavând acces la petrecerile studenţeşti cu striptease pe scenă şi dedesubt.
3. De câte ori proviziile de orez îşi apropie fundul sacului, Kim se simte obligat să găsească soluţii pentru funcţionarea roboţilor cu ADN din subordine. Nepermiţându-i ideologia şi portofelul comunist să apeleze la comerţ înjositor, aruncatul rachetelor şi ameninţările cu lovituri nucleare sunt cea mai bună strategie ca nenorociţii capitalişti să mai împartă ceva din prisosul lor cu neînvinsa naţiune a cocorilor, sub formă de ajutoare. Fapt ce se şi întâmplă cu regularitate, prilejuindu-i lui Kim să mai dea chiar şi un peşte la alegeri, în hohotele de plâns ale mulţimii.
4. Există şi posibilitatea ca stocurile rachetelor din Coreea de Nord să fi ajuns la sfârşitul termenului de valabilitate, apărând astfel necesitatea reîmprospătării. Şi cum scapi mai uşor de nişte focoase depăşite altfel decât detonându-le departe de zonele locuite? Văd şi militarii cum funcţionează o chestie din aia, chiar dacă în mintea rasă la spate îşi închipuie că aşa ceva zboară pe lume numai cu direcţie dus. Spre ei neputând să vină prin aer decât, conform basmelor de Partid, cocori plângând de bucuria întâlnirii cu frizura lui Kim. Păi ce, nea Nicu nu era şi el convins că plopul nu face pere şi richita micşunele? S-o găsi şi pentru Kim Jong-un, cândva, un Yon-il care să-i arate cum se întinează grav idealurile Revoluţiei. Şi cum se înlocuieşte comunismul de dinastie cu măreţul capitalism de cumetrie!
