Mi-am luat primul meu animal de casă. L-am ales după îndelungi deliberări şi făcând abstracţie, ce-i drept cu greu, de faptul că-mi plac doar pisicile şi câinii. Pisicile, îndeosebi! Asta o ştie cel mai bine motanul alb, bătrân şi gras de pe strada mea, pe care îl fugăresc în fiecare dimineaţă ca să-l mângâi, spre disperarea lui şi amuzamentul celorlalţi trecători.
Cu toate astea, am conştientizat că un animal de casă trebuie ales nu după pofta inimii, ci după criterii mult mai înţelepte. De pildă, cât de util se poate dovedi animalul respectiv şi care sunt costurile de întreţinere.
Aşa că mi-am luat un arici! Mănâncă crănţănele pentru câini şi pisici, nu are nevoie de nisip parfumat ca să facă pişu cu miros de crini, nu are nevoie de căsuţă, hăinuţe, jucării, lesă, şampon, balsam, tuns şi coafat la salon de lux, scândură de ascuţit gheruţe, perii, mănuşi. În plus, nu trebuie plimbat, castrat, consultat, vaccinat. Dacă se murdăreşte e suficient să-l clătesc cu puţină apă călduţă şi e ca nou.
Nu latră, nu miaună, nu zgârie, nu muşcă! Nu roade mobila, cablurile, papucii, uşile! În schimb, îndeplineşte funcţii multiple. Pot să jur că-i câine când îşi arcuieşte ameninţător ţepii spre orice musafir nepoftit, sau pisică atunci când se aşază pe spate, să-l pot scărpina uşor pe burtă.
Nicio prietenă nu s-a plâns c-ar fi alergică la el şi administratorul de bloc îl priveşte aproape cu simpatie când îl scot în weekend la păscut. Mi-a spus chiar că, după părerea lui, toţi locatarii din blocul nostru ar trebui să-şi ia câte un arici, aşa n-ar mai fi nevoit să-i convingă să-şi treacă pisicile şi căţeluşii la întreţinere. Doar vecinul Costache mai bodogăneşte de fiecare dată când îl vede, îşi scuipă în sân şi spune: ptiu, fetica tatii, lasă drăcovenia asta deoparte şi nu mai speria oamenii bătrâni cu ea!
Câteodată, îl pun în geantă şi-l iau cu mine la serviciu. În 300 îl scot pe furiş şi îi înţep cu el pe ăia care cred că săpunul există doar ca să dea bine în savoniera de la baie. Cel mai mult mi-a plăcut s-o înţep pe Rodica şi s-o fac să creadă că de vină era puloverul ei roz, mortal, din angora, care costase 675 de lei şi pentru care o uram sincer. În ziua în care a renunţat să-l mai poarte, am cunoscut fericirea!
Am citit undeva că oamenii îşi aleg animalele după chipul şi asemănarea lor. Or, eu aricioasă nu-s, iar de înţepat, n-am înţepat, niciodată, pe nimeni. Nu-i aşa?? M-am hotărât, schimb ariciul pe un canar! Poate să fie şi mai bătrâior, dar e musai să aibă colivie de aur, niscaiva carduri active şi-o maşină mai de soi! E cineva amator?
