Trec aseară pe Magheru împreună cu o prietenă. Dintr-odată, ea ridică ochii de semi-căprioară (ce vreţi, insistă să fiu întotdeauna sinceră cu ea), se opreşte brusc în mijlocul străzii, atrăgându-şi în felul ăsta înjurăturile unei doamne cu un iepure alb pe cap, pe post de căciulă, şi începe să bată mărunt din palme. „Vai, vai, au montat beculeţele! Uraaa!!”
Răbufnesc violent şi îi spun că sunt doar bucăţi groteşti de plastic care vor luci fals peste destinele noastre ciobite. Că Bucureştiul îmi pare, în lumina lor chinuită, mai trist şi mai sărac decât oricând. Mă priveşte pentru câteva secunde cu aerul că mă aude vorbind o limbă mai moartă chiar decât latina şi bate mărunt din gene.
– În curând se aprind luminiţele, spune ea, senină ca un copil.
O aude un domn serios şi zâmbeşte îngăduitor. Bucuria din ochii ei e reală, aşa că mi-e clar că e inutil să mă mai împotrivesc. În timp ce ea îşi cumpără primul bibelou cu reni de anul ăsta, eu încerc să-mi amintesc care a fost prima zi în care am început să privesc toată tărăşenia asta a sărbătorilor de iarnă cu nedisimulat cinism.
Memoria dureroasă nu întârzie să mi se activeze. Suntem în timpul domniei odiosului Moş Gerilă. La grădiniţă, tovarăşa ne-a anunţat cu o luna înainte că va veni să ne vadă Moşul. M-am frământat de nerăbdare zi şi noapte şi mama mi-a cusut pentru serbare un costum alb de steluţă, pe care nesuferita de Cristina îl cataloghează ca fiind pijama. Ea are o mătuşă în Franţa, părerea ei ar trebui sa conteze.
Moşul intră în clasa izbind uşa de perete şi se aşază lângă bradul plin de vată şi inele de hârtie colorată. Are un sac cam gol. Mergem pe genunchii Moşului câte doi. Nimeresc cu Miruna, căreia îi pocnesc obrajii de atâtea bomboane cubaneze şi ciocolăţele chinezeşti. Moşul ne ia în braţe. Vorbeşte doar cu Miruna, o întreabă ce poezie ştie, ce cadou îşi doreşte, lăsându-mi mie timp să-i observ barba lipită prost pe faţa fără vreun rid. Scoate din sac o păpuşa fermecată care spune „mama” şi i-o dă îndesatei. Fără să fiu întrebată, mă pomenesc spunând că eu vreau un set de bucătărie aşa cum văzusem într-un Neckerman. Îmi răspunde că mie avea să mi-l aducă în Ajun. Minţea.
Pe drum îi spun mamei că Moşul nu există, şi ea, panicată că mirajul Moşului avea să piară chiar înainte ca eu să fi dezbrăcat uniforma de şoim al patriei, îmi spune că nu era Moşul adevărat, era tatăl Mirunei deghizat, şi trăgându-mă pe o alee îmi şopteşte la ureche „e securist”. Ăsta a fost primul cuvânt dintr-o serie de cuvinte-cheie care m-au ajutat ca în anul acela să nu mă revolt că sub brad n-am găsit ce îmi dorisem şi să mă resemnez apoi că nimic nu e corect în viaţă. Începând cu Moşul.
Aşa că, ori de câte ori văd luminile alea atârnate deasupra unui oraş şchiop şi ştirb, cum sunt toate oraşele din România, mă apucă dezamăgirea aia fără margini ca în faţa bărbii false a Moşului securist. Anul ăsta e mai caraghios decât de obicei. Luminiţele vor apuca să strălucească măcar câteva zile deasupra afişelor electorale, din care candidaţii, alde Guzgănescu şi Mârlănescu, ne promit, cu rânjete de lupi din poveştile cu Scufiţe, o viaţă ca-n paginile lucioase de revistă nemţească. Şi tot ce-o să iasă din urnă şi anul ăsta o să fie un set de plastilină veche, românească, din care n-o să mai putem modela de-acum nimic. E prea târziu.
