Se tot vorbește de masacrul culturii în România, dar nimic nu e mai neadevărat, căci țara în care trăim are căile ei. Robert Negoiță, primarul Sectorului 3, cel puțin, a contrazis din plin acest mit, lansând de curând ceea ce se cheamă Casa Artelor din sectorul pe care îl oblăduiește. Că nu există bani pentru cultură, așadar, e o mare minciună. Important este cum îi cheamă pe distribuitorii resurselor și ce vor să facă dânșii cu ele.
Una peste alta, locul nu a beneficiat de mare mediatizare în presă, desigur, cu excepția fițuicii pe care o finanțează însuși domnul Negoiță – Ring. Asta cu atât mai mult cu cât, atenție, comunicatul de presă spune că respectiva Casă a Artelor situată pe strada Gheorghe Petrașcu, nr. 49, beneficiază de 1.565 de metri pătrați și dispune de, cităm: două amfiteatre în aer liber cu 200 de locuri fiecare; o sală de concerte cu 192 de locuri; o sală dedicată artelor plastice; o sală de coregrafie; 35 de săli de studiu al instrumentelor muzicale, două săli pentru ansambluri instrumentale și corale, o sală pentru concerte camerale și un studio de înregistrări.
Impresionant, trebuie să recunoașteți. Cam de nivelul universității de muzică plus un cinematograf Patria îndesat înăuntru. Lucru care nu constituie o problem în sine, cu excepția cazului în care ne întrebăm ceva logic: pentru cine toată această desfășurare de forțe? Domnul Negoiță sigur nu s-a apucat de muzică sau coregrafie, pentru că are activități mai serioase și mai lucrative. Atunci? Cine poate beneficia de aceste spații, că pe cei de la Centrul Dansului, de exemplu, rămași fără sediu de când cu renovarea TNB, nu i-am auzit să se mute aici. Cum întâmplarea făce că acum, la momentul când scriu acest articol, locuiesc doar la câteva blocuri mai încolo, m-am deplasat să văd cu ochii mei despre ce e vorba.
Și la fața locului, locul tot impresionant era. Apropo, că tot vorbeam zilele trecute de premiata pensiune Atra Doftana la bienala de arhitectură, vreau să vă spun că și Casa Artelor a fost printre proiectele finaliste. Lucru care se vede și pe dinafară, și pe dinăuntru – mare, cool și în același timp elegant, făcând uz de spațiu în mod inteligent, totul proaspăt și ireproșabil în materie de stil arhitectonic și facilități. Avangardă made in Ro exact la nivelul care trebuie. Sigur, am rămas dezamăgit văzând că în sala principală are loc ceva numit Săptămâna bunicilor, dar, na, am zis. Bunicii sunt și ei oameni. Sau poate mai ales ei, pentru că până la urmă preocuparea pentru vârsta a treia e una dintre cele mai importante ale oricărei comunități civilizate, și aici trebuie să recunosc că Robert Negoiță a marcat un punct important.
Eram chiar pe cale să-l proslăvesc din toată inima mea, când mi-a dat prin cap să vorbesc cu directorul exceutiv al acestei instituții. Firește, nimeni nu știa nimic. Abia m-am angajat, mi-a zis un badigard de la BGS, nu știu unde e. Întrebați femeia de serviciu. OK, am zis, ierarhiile încă nu sunt bine definite în România, nicio problemă, așa că am purces mai departe. În secretariat, o femeie care bătea la mașina de scris (!!!) mi-a zis să mai aștept 5 minute. Lucru pe care l-am și făcut, doar că la întoarcere mi s-a tăiat și filmul. Motivul fiind însuși directorul acestei instituții, un anume domn Antonescu (de ce nu mă miră numele?) care, doar văzându-mă, a devenit atât de scârbit de faptul că trebuia să mă bage în seamă încât a început să urle ca un cretin la mine, la secretară, la pereți și eventual la destinul care mă scosese în calea lui. Mi-e greu, de altfel, să vă descriu deranjul care se căsca până în străfundurile acestui om pentru simplul fapt că venisem să-i cer o informație. Practic, cred că nici dacă l-aș fi scuipat sau jignit (ceea ce merita) nu ar fi reacționat mai violent.
Desigur însă că, asemenea oricărui altui individ promovat pe alte criterii decât competența într-o funcție de răspundere, el se comporta în acord cu propria-i impostură și, în definitiv, lipsă de însemnătate. Fiind până la acel moment o nulitate, brusc, scaunul, funcția, îi aruncaseră ego-ul amărât până în înalturile cerului mediocrităților, de unde se căca în capul meu cu o hărnicie fenomenală. Confirmând în același timp, desigur, mitul scârboșeniei funcționarilor publici din România, adică acea trăsătură de caracter suficientă pentru mulți oameni sănătoși la cap de a emigra chiar și în Albania doar pentru a nu mai avea de-a face cu acești indivizi scârbiți până la Dumnezeu de propria nevastă, familie și, în definitiv, viață.
Sincer, sunt curios care va fi reacția biroului de presă al Primăriei Sectorului 3 la comportamentul acestui individ. Sau poate că domnul Negoiță și-a uitat vreun fin, cuscru sau cumnat în clădirea Casei Artelor când s-a dat jos schela. Păi, dacă-i așa, domnule Negoiță, poate faceți ceva: finul sau cuscrul dumneavoastră nu e numai incompetent, ci și cretin! N-ar fi păcat să stricați un proiect atât de reușit pentru un simplu rahat pe clanță?
