Primul film porno l-am văzut la un cinematograf din Belgrad, înainte de 1989. M-a frapat faptul că spectatorii, exclusiv bărbați, țineau toți mâinile pe spătarul scaunelor din față. Era o regulă a casei, pe care am respectat-o și eu.
Țin minte și astăzi filmul, așa cum țin minte prima dragoste. Era o poveste romantică, despre un pictor care se duce să picteze la țară și o convinge – cu greu – pe o tânără țărancă să-i pozeze goală, pe câmp, în bătaia soarelui. Apoi o învață și altfel de îndeletniciri, pe care ea, naivă, le exersează la început cu conștiinciozitate și le practică ulterior cu entuziasm.
Am mai văzut apoi filme pentru adulți (la care, de fapt, adulții se comportă ca niște copii) în casa unor prieteni, pe care i-am făcut să râdă în hohote comentând ca un crainic sportiv scenele sexuale de pe ecran. Acolo predominau comediile licențioase. Una din ele aducea în prim-plan o profesoară severă, îmbrăcată în negru, cu ochelari și cu părul strâns într-un coc, a cărei privire trezea în spectatori spaime trăite cândva ca liceeni. Ei bine, momentul în care tocmai acea profesoară autoritară era sedusă, dezbrăcată și posedată de un elev provoca tuturor plăcerea paroxistică a învingerii vechilor spaime (este o plăcere pe care o provoacă și revoluțiile).
În ultima vreme însă, filmele porno s-au degradat. Nu mai cuprind nicio poveste, ci doar acte sexuale filmate minuțios de la început până la sfârșit. Par filme documentare realizate pentru a fi proiectate la un congres de sexologie.
De multe ori, fața bărbatului nici nu se vede, ca și cum el n-ar conta. I se vede doar sexul, într-o nesfârșită mișcare de du-te-vino. Figura femeii este vizibilă, dar și mai vizibile sunt cele trei deschizături din corpul ei care prezintă interes erotic. Uneori, de fiecare deschizătură se ocupă alt bărbat, creând impresia de muncă grea, în echipă. Toți trei gâfâie și transpiră ca să obțină de la ea câte un „yes” extatic (stângaci simulat).
Femeile poartă cercei în locuri neașteptate, ca și cum instalatorul de cercei ar fi fost beat și ar fi confundat nările, sfârcurile, clitorisul sau labiile cu urechile. Bărbații sunt tatuați pe suprafețe mari ca niște foști pușcăriași sau ca niște ziduri de case din România acoperite de graffiti.
Mișcarea de piston de pompă a sexului bărbătesc continuă minute în șir. Ai tot timpul să te duci să bei o cafea, să dai și un telefon, fără să pierzi nimic. Când te întorci la televizor, totul decurge ca și până la plecarea ta: înainte-înapoi, înainte-înapoi, uneori cu o viteză egalată numai de telul cu care unele gospodine harnice bat albușul de ouă.
Câteodată femeia este brutalizată: pălmuită insistent peste fese, până la înroșirea lor, strânsă de gât cu mâinile, scuipată în gură sau sufocată cu – mi-e rușine să spun cu ce –, lovite cu dosul palmei peste sâni. Nu le-am auzit niciodată pe feministe protestând pe tema maltratării și umilirii femeii în filmele porno. În schimb, au găsit de cuviință să mă declare pe mine, cu ceva timp în urmă, misoginul anului pentru că am afirmat despre o scriitoare că este frumoasă (cică ești sexist dacă remarci așa ceva la o scriitoare).
Rezultă de aici că feministele nu se uită la filmele porno, dar mă citesc cu atenție pe mine. Ceea ce, la urma urmelor, este o dovadă de bun-gust.
Publicat în revista AC, nr. 10 (4 – 10 martie)
