Oamenii politici folosesc un jargon pe care neinițiații îl înțeleg cu greu. Cuvinte care au un anumit sens în limbajul comun capătă o cu totul altă semnificație, o dată ce ies din gura aleșilor. Iată, mai jos, doar câteva exemple.
Amiabil („Crin Antonescu și Victor Ponta au avut o discuție amiabilă“) = s-au bătut ca chiorii. S-au scuipat în ochi, și-au dat pumni în gură, și-au întins dinții pe podea, s-au mușcat de urechi, s-au tăvălit pe covoare, și-au zis de mamă. Când au obosit, au părăsit încăperea și au declarat presei că „au discutat amiabil“.
Remaniere („Guvernul a fost remaniat, câțiva miniștri pleacă“) = unora li s-a tras scaunul de sub șezut. Băieții neascultători, care n-au adus în buzunarul Partidului câți bani se așteptau de la ei, sau ăia care au încălcat cumva porunca venită de sus sunt dați afară cu șuturi și castane-n cap. Totuși, pentru că nu poți să treci pe ciorbă un grangur care până atunci se hrănea doar cu caviar, fostul e mutat într-un post călduț, în care poate mai poate face niște șmecherii, dar mai mici. Ei, asta se cheamă remaniere.
Demisie („Daniel Chițoiu a demisionat“) = concediere. Nimeni, nici măcar un prost (și Guvernul nu duce lipsă de așa ceva), nu-și dă demisia, în România, de bunăvoie. Demnitarii rămân fără post doar dacă sunt demiși… sau dacă mor. Iar demnitarii mor greu, pentru că au bani de tratamente.
Ministru („Ministrul Sănătății, Eugen Nicolăescu…“) = marionetă. Ins dirijat de alții, dansează după cum i se cântă. Cu cât e mai lipsit de voință și de șira spinării, cu atât e mai potrivit. Emil Boc e un exemplu, dar nici cu Șova nu mi-e rușine. Are și sensul de parazit, pentru că nu trăiește decât pe spinarea noastră. Un alt sinonim este nepriceput. Aproape orice ministru, pus în fruntea unei intreprinderi private cinstite, ar fi falimentat-o din trei mișcări. La stat, însă, e numai bun.
