Acum 70 de ani trei oameni bătrâni și bolnavi la trup și la cap decideau care va fi soarta Europei, scriind niște procente pe o bucată de șervețel. Ca să-l lase pe Stalin fără visele umede de a vedea secera și ciocanul pe Acropole, cinicul Churchill a cedat România rușilor, dar a păstrat Grecia. N-a contat faptul că la greci comuniștii erau una dintre cele mai puternice forțe politice din țară, iar în România Partidul Comunist era ca și inexistent și românii îi urau din toți rărunchii pe comuniști. Ce a urmat, se știe: pentru greci – decenii de prosperitate, pentru români – decenii de opresiune, teroare, sărăcie și mizerie. Ce-au înțeles însă grecii, la șapte decenii de când le-a pus Churchill mâna-n cap, scutindu-i de tot cortegiul de orori adus cu sine de comunism? Că e grozav să trăiești în capitalism, dar să o duci ca-n raiul comunist.
Ba încă și mai bine, pentru că, dacă la noi, sub comuniști, circula zicala ”noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”, grecii s-au făcut că muncesc, dar de plătit au fost plătiți pe bune. La ei salariile și pensiile creșteau, deși mai nimeni nu muncea, la ei economia duduia, deși nimeni nu dădea bon fiscal. Datoriile se acumulau, dar pe epicureicii greci îi durea la bască, toți bazându-se pe proverbul lor tradițional: ”neamțul plătește”. Când s-a pus problema austerității, grecii erau atât de îmbătați de traiul lor pe vătrai încât l-au votat pe Tsipras, un individ care ar fi dat clasă tuturor demagogilor din vechea Atenă. Și Tsipras, când a văzut că se îngroașă gluma și îi pun creditorii occidentali sula în coastă, a fost suficient de isteț să se spele pe mâini și să arunce măgăreața tot în spatele boborului de îmbuibați și datornici, întrebându-i: vor oare să mai dea înapoi măcar vreun sfanț din cât au păpat, atâția ani, pe datorie?
Puneți întrebarea asta asistaților social din România, ăia care cumpără o lună întreagă de la butic pe cârâială și, când le vine alocația de la stat, o sparg rapid pe băutură: dacă o să răspundă măcar unul afirmativ înseamnă că vine sfârșitul lumii. Așa și cu grecii: ar fi fost absurd să ne așteptăm ca ei să fi acceptat să dea banii înapoi. Rareori am văzut, în istorie, un popor mai orb decât grecii de azi. Vrăjiți, în continuare, de cântecul de sirenă al lui Tsipras, care le-a promis marea cu sarea, dar nu le-a dat nimic, grecii se țin cârd după el, dar niciunul nu vede că pezevenghiul îi duce direct în prăpastie. Azi-noapte, grecii au dansat și au cântat de bucurie prin piețe, grozăvindu-se de cât sunt ei de patrioți, de cât de tari în cojones au fost ei să le dea peste bot fraierilor care le-au finanțat paranghelia și acum își mai cer banii înapoi. Tsipras, uimit, poate, și el de atâta prostie naționalistă, a declarat, bățos, că votul de ieri a fost o ”victorie a democrației”. N-aș fi crezut că toate putorile de la mine din bloc, care nu și-au mai plătit întreținerea de cinci ani, sunt niște luptători pentru democrație…
Dar poate că acum s-au lămurit și fraierii din Uniunea Europeană pentru cine au cotizat, atâția ani. Poate că acum o să taie, în sfârșit, macaroana Greciei, lăsând-o de capul ei, să vedem, o ajută Putin, stăpânul lui Tsipras, care nu se poate ajuta nici pe el? Într-un fel, poate că asta-i răzbunarea istoriei și, după ce s-au dovedit nedemni de democrația pe care au înființat-o, cu mii de ani în urmă, poate că ar fi bine să simtă și grecii cum e, cu adevărat, în comunism. Și să vedem cine o să mai aibă chef de dansat prin piețe și de spart farfurii atunci când, mergând la magazinele naționalizate, să ceară păpică și băuturică pe veresie, grecii se vor trezi că au votat ”ohi” și primesc oha!
