Crocodilul românesc, respectiv dinozaurus instituţionalis, este un animal aproape nemuritor, pe care nimeni nu-l schimbă din funcţia de şef absolut al mocirlei în care trăieşte. Reptila noastră preistorică are dinţii lungi, care cresc progresiv în timp, dacă şi numai dacă reuşeşte să ocupe un fotoliu de lider, un scăunel din os de ros, un loc în faţă la balta cu peştişori. Filosof, crocodilul cunoaşte expresia „peştele mare îl înghite pe cel mic”, aşa că are grijă de coada din subordine, ca să nu i-o pape alţi crocodili invidioşi sau – doamne fereşte! – procurorii DNA, vânători nemiloşi de crocodili, care-i pescuiesc prin ape tulburi. Crocodilii au noroc că se aseamănă cu cameleonii, adaptându-se perfect la mediu, şi se dau la fund în caz de pericol. Sunt prinşi cei mai proşti dintre ei, adică şopârluţe care se credeau ditamai crocodilii. Unul adevărat se dă la fund şi stă în rahat, adică – pardon – în nămol, până trece valul, cu procurori cu tot. Crocodilul se înmulţeşte prin ouă. Depune câteva ouă la locul de muncă, iar ăia micii se mănâncă între ei. Supravieţuitorul este apoi antrenat de crocodilul mare, pentru a creşte şi el săracu’. Oule neascultătoare se clocesc rapid. Cu complexe rasiale, crocodilului nu-i place să-i aminteşti de culoarea sa roşie, pentru că acum este democraţie în mlaştină de peste două decenii. Bun la biologie, crocodilul a reţinut conceptul de homo sapiens, astfel că îi sapă pe toţi neatenţii, pentru ca locul său să se consolideze. Sapă şi din obişnuinţă, pentru că săpatul este un hobby frumos. Crocodilul mioritic este un patruped din clasa primatelor, cu capul plin de CD-uri, astfel că nu uită greşelile peştilor din subordine niciodată, greşeli de care peştişorii nu îşi aduc aminte, neavând mintea aşa odihnită precum dinozaurii noştri dragi. Nici o datorie nu se clasează, decât dacă moare peştişorul de tot. Crocodilul mioritic vede tot mai bine ca Ochilă din Harap Alb şi aude tot, cu mult peste Urechilă. Dacă nu ascultă chiar el pe la uşile peştilor, ca să-i depisteze pe ăia care vor să devină crocodili, fără ştirea lui, atunci sigur are informatori cu ochi şi urechi multe. Informatorii, în regnul animal cunoscuţi drept cârtiţe sau şobolani, îl idolatrizează pe crocodilul şef de baltă, iar acesta îi tratează pe pârâcioşii lui dragi ca pe nişte bunuri, mobile şi imobile, vânzându-i şi cumpărându-i. Totuşi informatorii rămân cu plăcere în umbra crocodilului, care-i protejează de radiaţia solară şi de alte bazaconii. Cei care au pielea rară, nu una grasă, fără dorinţă şi implicit şanse de a deveni crocodili, părăsesc iute balta şi pleacă în alte ape să se scalde, mai limpezi, gen Oxford sau Sorbona, de unde pot ieşi şi rămâne peştişori până la adânci bătrâneţe, fără teamă de răpitori d’ăştia mioritici. Deşi protector cu crocodiluţii, îi pedepseşte destul de rău dacă au imaginaţie şi vor să facă ceva de capul lor sau dacă vor să zboare singurei, afară din colivie. Crocodilul nu are vârstă. Era pe vremuri chestia aia cum că de crocodili nu ne salvează decât dispariţia lor biologică, pentru că nu iese la pensie fiind bătuţi în cuie pe scaun, unde şi mor, dar realitatea asta s-a dus de mult. Crocodil poţi fi indiferent de vârstă, şi parcă noua generaţie sunt mai mulţi, mai flămânzi şi mai hapsâni. Dar să continuăm … Crocodilul îl putem recunoaşte şi după faptul că îi plac nevertebratele, fiind el însuşi o fostă nevertebrată, cu mutră de moluscă. Nu este un animal greţos, astfel că pupă peste tot, servil şi umil, pe crocodilii de rang mai înalt, dacă nu le poate rupe jugulara. Crocodilii sunt precum lupii, uniţi în faţa duşmanului comun din lanţul trofic, când realizează că cineva încearcă să tulbure vechea orânduire din instituţia lui. Dacă este muiere colecţionează izvoare nesecate de complimente, îmbrăcate în pantaloni cu bretele şi curea, iar de sunt de gen masculin, musai are pe lângă el crocodiluţe secretare care să nu uite că jupânu’ le-a ajutat. Crocodiluţele astea au pielea scurtă şi transparentă foc, pentru ca lăbuţele să iese la vedere şi cel mai bine vorbesc, atunci când doar ascultă şi se prefac că şi cugetă. Pentru a preveni disfuncţionalităţile în birouri sunt păstrate animale de tracţiune, care nu ştiu să facă altceva decât să muncească, conform instinctelor lor naturale. Crocodilul suprem, pe vita de tracţiune, o protejează superior, făcând-o constant cu apă şi oţet, pentru încurajare şi avânt în muncă. Biciul crocodilului este necesar şi pentru că furnica să nu se prindă că duce şapte crocodiluţe în spate cu crocodilulus maximus cu tot. De dat nume şi prenume de specii de crocodili nu are rost. Sunt prea mulţi. Oricum, crocodilul românesc este mai răspândit ca purecii şi păduchii, astfel că îl găsim în toate birourile posibile şi imposibile din România, cu excepţia Aradului unde nu există nici un exemplar, pentru că instituţiile noastre preacuvioase au fost curăţate şi exorcizate de astfel de creaturi. Dacă dvs. vedeţi vreo unul, să-mi scrieţi. Personal o să neg vehement faptul că am văzut sau ştiu vreun crocodil prin urbe!
