Cred că mai toți ne amintim despre descrierea standard a unui profesor bun de matematică. Mai știți cum vorbeau părinții despre acea imagine ideală? "Al meu îl are profesor pe cutare la matematică, e foarte bun, e sever și le dă câte o sută de probleme de pe o zi pe alta". Din ce îmi amitesc și din ce am observat, profesorul de matematică apare cel mai des în discuțiile părinților, iar trăsătura severității asociată cu faptul că împovăra prin muncă elevii, mă duce cu gândul la un șef de lagăr de concentrare, admirat pe părinții "concentraților".
Nu știu cum și de unde s-a răspândit acest stereotip al "bunului profesor dur". Ipoteza mea ar fi că ideea asta arhaică a fost preluată nejustificat și transmisă mai departe de oameni care nu pricepeau matematica. E foarte probabil ca mulți studenți buni să-și fi dorit să ajungă profesori și să fi devenit conformi definiției de mai sus, din preconcepție. Țin să atrag atenția că vorbesc aici despre un (pre)concept social, nu despre algebră, analiză sau tabla înmulțirii. O ipoteză foarte recentă de-a mea ar fi că acest stil al sutelor de probleme de rezolvat, denaturează esența matematicii și implicit a gândirii.
Copil fiind, pentru a-mi rezolva mai repede numărul de probleme, ajunsesem să inventez cerințe convenabile, după tiparul celor citite în culegere (metoda grafică, falsa ipoteză, regula de trei simplă). Economiseam timp, fiindcă scriam cerința direct din cap în loc să o transcriu, iar numerele mi le alegeam convenabil. Cine stătea să vadă dacă cele 100 de probleme chiar sunt din culegere? Lucrând astfel, în loc să gândesc, devenisem un automat de metode pe care nu le judecam.
Primul profesor de matematici care m-a întrebat "cum ai gândit rezolvarea asta?", a fost profesorul de algebră din anul I de facultate. Deci abia în al 13-lea an de școală, pentru cineva a contat cum am gândit, fiindcă despre asta e vorba în matematică, un efort continuu și adeseori sisific de a gândi corect. Tot în facultate am descoperit că sunt șanse mult mai mari de a mă simți motivat să lucrez la matematică dacă mi se dă o problemă extrem de grea, în loc să mi se dea multe probleme mici și tâmpițele care se puteau rezolva metodic. Matematica ar trebui să îi învețe pe copii deprinderea gândirii, să îi facă să înțeleagă importanța nuanțelor de judecată. Aflarea rezultatului corect e de fapt profund inutilă în cazul problemelor școlare, acel rezultat fiind deja cunoscut, îl găsești la pagina de răspunsuri, nu? Deci aflându-l, n-ai rezolvat practic nimic.
Capcana abordării metodice și superficiale a matematicii, are ca efect faptul că veți citi acest articol, veți trage o concluzie: "da așa e" sau "vorbește prostii" și peste maxim 15 minute veți fi uitat complet despre el, în loc să îl descoaseți o vreme. Astfel facem cu o mulțime de idei, observații și principii întâlnite. Stăm cu ștampila verde în dreapta și cu cea roșie în stânga (sau invers) și bocănim ca niște angajați CTC la capătul benzii de asamblare. Severi și harnici ne bucurăm de cantitatea de drăcii procesate pe oră. Ușor înfiorătoare imaginea, zic eu. Poate că noi cei care am trecut de vârsta entuziasmului avem șanse mult mai mici să renunțăm la deprinderile cu care am fost crescuți.
Ăștia micii însă n-au fost încă deformați de sistem. Nu știu cât de multe putem face, dar putem să reevaluăm o parte a preconcepțiilor despre școală și învățătură și înainte de a-i certa pentru greșeli sau a-i lăuda pentru reușite, să-i întrebăm "ce-a fost în capul tău?", dar nu retoric, să-i întrebăm cu calm "cum ai gândit?"
