1. Vlad Țepeș – De la Eminescu încoace, primul domnitor între preferințele românilor. Bineînțeles, oricare român îşi doreşte un Țepeş care să nu-l tragă şi pe el în par alături de ceilalți hoți. Țepeşul fiecăruia este, deci, extrem de subiectiv şi îmbracă forme pe care unii mai neromâni le-ar bănui freudiene. Deşi adevăratul român Țepeş le-a avut cu coprologia şi nu cu psihiatria căreia i-ar fi fost astăzi subiect de frunte, alături de mândrii săi admiratori.
2. Mihai Viteazul – Face naveta între locurile 1 şi 2 în topurile româneşti, alături de Țepeş. Asta, probabil, în funcție de cât „Unirea“ posedă la bord respondenții. Mihai a avut, ca şi colegul de TOP, înalte calificări medicale, stomatologice în cazul lui. Se ştie din filmul maestrului Sergiu cum l-a ajutat el pe Sinan Paşa să scape de ultimii doi dinți care-i deranjau masticația. Chiar dacă în cronici se spune altceva, cascadoriile de la Călugăreniul nicolaescian au ieşit frumoase, după mai multe duble, nu doar de „Unirea“.
3. Ștefan cel Mare – Scundacul moldovean s-a făcut mare prin geaca de voievod probată timp de 47 de ani şi oleaca de bataie pentru care avea un chef neîntrerupt decât de chefuri. Conducător înțelept, s-a luptat cu toți din jur, încingându-i pe rând după ce făcea pace cu cei bătuți anterior. El a avut deosebite aptitudini sportiv-culturale, fiind un fel de Doroftei pe câmpul de bătălie şi puțin Dosoftei în bisericile de după. Spre deosebire de Moşu’, loviturile la ficat şi le-a administrat singur, în cramele voievodale.
4. Ion Antonescu – Eternul loc 4 al podiumurilor sondajelor, după triada pomenită anterior. Deşi s-ar putea spune că românii îl admiră pentru cinste, onestitate şi maniera milităroasă, aprecierile îi sunt acordate pentru activitatea lui antițigănoasă. E drept că a fost sprijinit în atitudine de forțe din exterior, neavând nici un CNCD care să-l frigă la soldă când credea că țiganii fură. Țiganii n-au furat niciodată, ei respectându-şi doar tradițiile specifice şi individualitatea culturală, până la Bug şi dincolo de el.
5. Avram Iancu – Avocatul moț a ajuns moț al românilor când s-a pus curajos în fruntea oastei, îndemnându-i scurt şi ardeleneşte pe moți la luarea moțului adversarilor. După evenimente a făcut ce ştiu românii să facă cel mai bine, de bucurie sau necaz: a băut până a ajuns boschetar. În noua postură, şi-a luat şuturile în cur ale foştilor lui adoratori, supărați că-l găseau beat în curțile şi şurele lor. A bețivit din mila celorlalți, la fel cum a şi fost îngropat, cu talerul. Nu-i lucru nou să plângi de aşa soartă, dar nici să te hlizeşti româneşte nu-i lucru nou.
6. Nicolae Ceaușescu – Un fel de Avram Iancu pe invers: după ce şi-a luat şuturile în dos la Revoluție a ajuns să fie dezgropat constant de români, pentru a fi repus Preşedinte. Speranța poporului ca totul să fi fost doar o păcăleală de Crăciun şi nea Nicu să joace şeptic cu Castro în Cuba s-a năruit definitiv, atunci când a fost deshumat de-adevăratelea. Regretabil, din Eroul Ceauşescu rămăsese doar cuşma de miel, cel belit nu de Crăciun, ci de Paştele pe care i-l urau românii când, ca proştii, nu ştiau ce bine e să stea pe întuneric şi cu încă o haină mai groasă pe ei. Cum, de altfel, stau şi astăzi mulți debranşați voluntar de la scumpa noastră gigacalorie mioritică.
7. Klaus Iohannis – Primul Conducător al românilor ajuns conducător din întâmplare, prin străduința românului adevărat Ponta şi a românilor plecați la muncă adevărată. Se aştepta să urce în clasament măcar peste Ceauşescu, după ce a instaurat România lucrului bine făcut, dar lucrurile s-au desfășurat cam în tăcere și nu a prins mai nimeni de veste. E posibil în viitorul apropiat să coboare și mai mult pe scara aprecierilor, după ce românii o să intre în iarnă cu speranța tehnocrată Dacian Cioloș în sufelte și o să iasă din anotimp bolnavi de nostalgie după Băsescu.
