Fiecare vede Jocurile Olimpice la ușa sa. Pentru toate mass-media, toate trecute fără excepție în modul de reportaj publicitar, acestea sunt în primul rând „marea sărbătoare” a sportului. Pentru președintele Republicii, este ocazia de a face apel la o „încetare a ostilităților politice”. Iar pentru LFI (La France Insoumise), acestea sunt Jocurile rușinii. Să ne dăm seama: nu doar că primim atleți iudeo-israelieni, dar, în plus, aceștia pot să arboreze drapelul entității sioniste! În timp ce stigmatizăm glorioasa Rusie a țarului Vladimir și curajoșii săi războinici! Așa cum a subliniat deputatul Insoumis Thomas Portes, cu binecuvântarea fără surpriză a Tatălui (Jean-Luc Mélenchon), a Fiului (Manuel Bompard), a Sfântului Duh (Aymeric Caron) și a Sfintei Fecioare (Rima Hassan), „nu, delegația israeliană nu este binevenită la Paris. Sportivii israelieni nu sunt bineveniți la Jocurile Olimpice de la Paris”. Trebuie „să punem capăt standardului dublu”.
Ah, acest faimos „standard dublu” pe care marile suflete iubitoare de justiție îl flutură de fiecare dată când este vorba de Israel – pe care „sistemul” îl susține orbește prin supunere față de „lobby” – sau de antisemitism – pe care îl vedem peste tot, deși adevărata problemă este islamofobia… Acest „standard dublu” care este o altă modalitate de a spune „există doar pentru evrei”. Pentru ca echitatea să domnească, ar trebui deci să interzicem la aceste Jocuri Olimpice din 2024 drapelul israelian – și să-l înlocuim cu o țintă pe spatele sportivilor săi –, așa cum este interzis drapelul rus. Dar Rusia lipsită de drapel nu este chiar același lucru cu Israelul lipsit de drapel. Nimeni nu a contestat vreodată și nimeni nu va contesta vreodată existența statului rus, fie el stalinist sau putinist. În schimb, statul Israel a fost contestat încă de la crearea sa, în 1948, și nu a încetat niciodată să fie contestat de atunci. State, mișcări constituite, indivizi, din întreaga lume, îi neagă legitimitatea de a exista. Dorința de a-i lua drapelul Israelului, chiar și pentru o singură ocazie, înseamnă a spune că acest stat este ilegitim. Este echivalentul cu a intona sloganul „Palestina de la râu la mare” și a șterge Israelul și populația sa de pe hartă. Asta nu are nimic, absolut nimic de-a face cu condamnarea masacrului orchestrat în Gaza de actualul guvern israelian.
A fi sau a nu fi progresist
„Conflictul israeliano-palestinian” nu este doar o cauză. Este și o realitate. Este o populație din Gaza aflată în iad de zece luni. Este Netanyahou și cinismul său extremist, acum urmărit de Curtea Penală Internațională. Sunt coloniști care anexează terenuri în Cisiordania cu impunitate și fanatici religioși și rasiști care disprețuiesc palestinienii. Dar sunt și masacre abominabile ale civililor, violuri, acte de barbarie, comise de Hamas pe 7 octombrie, și celebrate cu bucurie în prea multe locuri și de prea mulți oameni. Sunt acte antisemite care au crescut spectaculos de la această dată, și evrei care, pe toate continentele, trăiesc cu teama de a fi insultați, luați la rost, agresați, asasinați. Sunt sportivi israelieni constrânși să participe la Jocurile Olimpice de la Paris sub protecție polițienească permanentă, care primesc în mod constant amenințări cu moartea, bântuiți de amintirea celor 11 compatrioți ai lor asasinați la Jocurile de la München în 1972 de teroriștii din Septembrie Negru. Sunt evrei, în toate colțurile lumii, care sunt făcuți responsabili pentru toate relele de pe pământ și din ceruri.
A fi „progresist”, a fi de „adevărata” stângă, ar însemna deci să ignorăm voluntar sau să relativizăm această parte a realității, să ne prefacem că nici aceasta nu există, așa cum fac atât de multe „figuri” sau aleși din LFI, precum și mulți intelectuali, studenți, reprezentanți ai asociațiilor. Oare cred că este vorba doar de câteva „detalii” ale Istoriei care își urmează cursul?
Gérard Biard scrie pentru Charlie Hebdo din 1992. Este redactor-șef al publicației din 2004. În paginile revistei, apără o laicitate fără calificative și o egalitate între femei și bărbați fără concesii religioase, comunitare sau „culturale”. Crede că se poate râde de orice și că singura întrebare care merită pusă este de ce râdem. Consideră că cei care spun că nu sunt „nici de stânga, nici de dreapta” sunt de fapt mai degrabă de dreapta. Nu este nici pe Facebook, nici pe Twitter, deci nu are rost să-l căutați acolo pentru a-i spune să-și „bage mințile în cap” sau pentru a-i trimite fotografia pizzei delicioase pe care o mâncați. Nu este un agent Mossad.
