Cum a reușit un om să fie de patru ori ministru al Justiției și o dată ministru de Interne fără ca cineva să-și aducă aminte de vreo măsură concretă luată de el. O biografie a invizibilității instituționale.
Există în politica românească o specie rară, aproape pe cale de dispariție: politicianul care nu deranjează pe nimeni. Nu deranjează opoziția, nu deranjează puterea, nu deranjează sistemul, nu deranjează nici măcar propriul partid. Cătălin Predoiu este exemplarul-șef al acestei specii, un fel de pumă albă a faunei guvernamentale, mereu prezent pe poza de grup, mereu absent din concluzii.
A condus Ministerul Justiției de mai multe ori decât și-au schimbat unii bucureșteni furnizorul de gaze. A fost ministru sub Tăriceanu, sub Boc, sub Cîțu, sub Ciucă, sub Ciolacu. Premierii s-au rotit ca într-un carusel de bâlci, dar Predoiu a rămas pe locul lui, ca un șurub neimportant pe care nimeni nu-l mai îndrăznește să-l deșurubeze, de teamă să nu cadă cu totul tabloul de bord.
Întrebați un om obișnuit ce a făcut Cătălin Predoiu la Justiție în toți acești ani și veți primi, în cel mai bun caz, o privire goală. A reformat ceva? A blocat ceva? A schimbat ceva? Răspunsul este, invariabil, un soi de „păi… era ministru, nu?”. Da, era. Dar acesta este și meritul, și acuzația.
În calitate de ministru de Interne, Predoiu a reușit performanța de a fi în fruntea instituției exact în perioadele în care s-au întâmplat dezastrele de la 2 Mai, în care polițiștii au refuzat să intervină în cazuri de violență domestică, în care interlopii își făceau de cap cu un curaj demn de cauze mai bune. De fiecare dată, ministrul a apărut la televizor cu privirea aceea blândă de cățeluș care a făcut pipi pe covor, dar nu el, ci alt cățeluș, care de fapt nici nu există.
Există o teorie potrivit căreia Predoiu nu este, de fapt, o persoană, ci un proiect comun al tuturor partidelor de a avea un nume care să umple o căsuță într-un organigramă fără ca acel nume să producă vreodată consecințe. Teoria nu poate fi dovedită, dar nu poate fi nici infirmată, ceea ce, în cazul ministrului, este aproape o constantă biografică.
Marele său secret pare să fie acesta: dacă nu propui nimic, nu poți greși nimic. Dacă nu iei nicio decizie, nu poți răspunde pentru niciuna. Este o filosofie care, aplicată la nivelul unui întreg minister, transformă instituția într-un fel de muzeu al cerii: totul pare în picioare, dar nimic nu se mișcă.
Într-o democrație matură, un ministru care a stat atâția ani la cârmă ar trebui să aibă un bilanț. La Predoiu, bilanțul este o filă goală, scrisă cu cerneală simpatică. O ții la lumânare și tot nu apare nimic. Probabil că nici lumânarea nu îndrăznește.
Întrebarea finală rămâne deschisă: dacă scoatem din schemă un ministru pe care nu-l observă nimeni, va observa cineva că lipsește?
