Parada militară de la Arcul de Triumf i-a făcut pe mitici mândri să se simtă români şi, pentru câteva ore, au uitat de tot că România e ţara aia de tot rahatul, pe care o înjură ei când sunt supăraţi pe propria neputinţă.
Ropotul paşilor de defilare, huruitul şenilelor şi al motoarelor de avion, duritatea şi hotărârea care se citeau pe chipurile proaspăt vopsite ale militarilor din teatrele de operaţiuni, toate acestea au făcut ca bucureştenilor prezenţi să le tresalte inima în piept şi să li se umple sufletul de bucurie. Dar geaba era sufletul sătul de atâta mândrie patriotică dacă, la doar câţiva centimetri mai jos, bietele maţe ghiorăiau de foame.
Aşa că, după ce au aplaudat defilarea, miticii au dat buzna în tramvaiul 41 şi au pornit spre locul de unde venea un aţâţâtor miros de fasole cu cârnaţi: parcul Crângaşi. Auziseră ei că şi Onţanu dă ceva, dar sectorul 2 era prea departe şi riscau să crape de foame până acolo, aşa că au preferat s-o ia spre Crângaşi, chiar dacă ei stăteau în Balta Albă. La urma urmei, pomana electorală e pomană electorală şi, oricui ai da-o, tot „să fie primită!” zice. Primarul Poteraş ştia prea bine că jumătate dintre nehaliţii care s-au înghesuit la iahnie nu erau, ca să zic aşa, din parohia lui, dar el e creştin adevărat şi n-a cerut nimănui buletinul sau viza de flotant la zi. Oricum, din cei şase primari ai sectoarelor Capitalei, doar el şi cu Onţanu au rămas ultimii mohicani ai ciolanului afumat, restul s-au pierdut pe drum. Mă gândesc că edilul Chiliman nu dă fasole, fiindcă el păstoreşte un sector de fiţe, unde, dacă nu pui pe masă nişte somon afumat şi fo’ două-trei icre de Manciuria, rişti să nu te mai voteze nici dracu’, în vreme ce Vanghelie a zis pas de 1 Decembrie, întrucât strânge bani pentru paranghelionul de final de an, aşa că, decât să dea acum o fasole diluată, mai bine pune în farfurie o sarma în plus atunci.
Manifestarea păstorită de Poteraş a avut de toate: coadă cât încape, poliţie locală, maidanezi flămânzi, pişcotari, fasolari, cârnăţari, mâncărică bună şi caldă, murături, başca o fanfară militară care băga nişte başi să le stea muşteriilor cârnatu-n gât şi alta nu. Sub supravegherea atentă a unui cerber cu ochelari de soare, îngrăşat, săracu’, de-atâta stres şi muncă la primărie, bucătarii nu mai pridideau cu servitul, în vreme ce miticii nu mai conteneau să vină, coada numărând lejer câteva sute de persoane. Cum mesele din spaţiul amenajat pentru zaiafet s-au ocupat rapid, degustătorii s-au răspândit, care pe alei, care pe bănci, care pe la căşili lor, opărindu-se cu fasolea de cazan, dar lingându-se pe buze după fiecare îmbucătură. Şi, dacă în Evanghelie se scrie „mânca-vor săracii şi se vor sătura”, la praznicul Poteraşului au mâncat şi bogaţii şi s-au săturat. Mi-e greu să cred că cioripanezii veniţi la geacă de piele şi pantofi cu scârţ n-ar fi avut bani de-o fasole la restaurant. Probabil însă că au preferat să ia masa în parc doar ca să demonstreze, dacă mai era cazul, cât sunt ei de integraţi social şi ce mult respectă tradiţiile româneşti.
Din păcate, licorile bahice au lipsit anul ăsta cu desăvârşire de la pomană, aşa că oaspeţii lui Poteraş au fost nevoiţi să lingă doar blidele şi să-şi astâmpere setea cu apă chioară. Probabil, ţuica o păstrează dom’ primar pentru iarna viitoare, şi asta nu pentru că atunci vor fi alegeri locale, ci, pur şi simplu, pentru că el îi preţuieşte enorm pe locuitorii sectorului şi vrea să le ofere nu o ţuică bleagă, acum, ci una bătrână şi tare, la anul. Căci, e de părere marele luptător cu şpăgile, şi ţuicile de pomană sunt precum căpeteniile de sector: cu cât se învechesc, cu atât sunt mai apreciate de pomanagii.
