Bre, oameni buni, voiam să vă întreb ceva: v-ați mai ocupat, mă, și voi în ultima vreme cu frumosu’? Da’ frumos pe bune, nu ăla pe care vi-l vând ăștia-n malluri la prețuri de faci infarct. Și nici ăla de vi-l arată deștepții neamului la televizor, spunându-vă că musai alea sunt modelele de urmat. Nu, bre, io vă-ntreb dacă v-ați mai clătit inima cu ceva artă, dacă ați mai mers și voi la un teatru, la un film, la o expoziție. Pentru că dacă nu, vă recomand io ceva.
Se numește Mirela Trăistaru, face picturi de tot felul, dintre care și din alea corp, dar nu numai atât. Asta, ce vă recomand eu, se numește 2×20 (pentru că taman ce împlinise 40 de ani când s-a deschis expoziția) și este, pur și simplu, o colecție de schițe în creion și tuș. Fiind vorba de o atare aniversare însă, artista face un pas nostalgic în spate, în lumea copilăriei, drept care toate personajele pe care ni le propune sunt exclusiv copii. Ceea nu înseamnă deloc că și-ar fi dorit să nu crească niciodată, ca mulți dintre noi, ci că surprinde o vârstă de aur inspirată de propriul ei copil, făcând automat o paralelă între două tipuri de copilării radical diferite: cea de atunci și cea de azi.
Așadar, mai lăsați naibii shoppingu’ și alte prostii și mergeți să vedeți expoziția Prietenii fetiței mele, găzduită de Atelier 030202 până în 22 mai. Vă asigur că veți vedea niște ipostaze absolut remarcabile, în care vă veți recunoaște cel mai probabil pe voi înșivă cândva. Ceea ce vorbește, cred, de la sine despre universalitatea lucrărilor Mirelei Trăistaru.
