Am intrat la filmul lui Sinişa Dragin, „Dacă bobul nu moare”, la TIFF, unde rula în cadrul Zilelor filmului românesc. După 30 de minute, îmi ceream şoptit scuze în stânga şi-n dreapta şi călcam discret pe picioare un rând întreg de spectatori în timp ce încercam să ies cât mai repede de-acolo.
De curând, filmul a intrat şi în cinematografe; masochistă din fire, după ce mi-am potolit spasmele care puneau stăpânire pe mine la auzul titlului, am purces în a duce la capăt corvoada.
Acuma, să nu vă imaginaţi că filmul e vreun „Liceenii, în 53 de ore şi ceva” (vă amintiţi de clienţii de săptămâna trecută – cuplul Popovici-Paloş şi mizeria lor).
E mai curând din aceeaşi oală cu „Nunta mută” a lui Mălăele. Acest soi de film e mai perfid. Cei mai slabi de înger dintre spectatori, în special cei care n-au înţeles niciodată care-i treaba cu minimalismul, pot fi păcăliţi foarte uşor de astfel de filme.
În primul rând, pentru că arată bine, sunt făcute profi, la nivel de imagine mai ales (vedeţi de ce „Liceeni” pică din start? pentru că arată de parcă ar fi filmat cu un telefon prost de nişte amatori lipsiţi de creier).
În al doilea rând, pentru că folosesc simboluri, ceea ce în sine e ceva expirat de câteva decenii, fără să mai punem la socoteală că vorbim de simboluri transparente şi ieftine – dar românaşul se dă în vânt după aşa ceva. În al treilea rând, pentru că dau impresia că sunt profunde şi inteligente imitând stilurile unor regizori grei – aici: o combinaţie între Tarkovski şi Kusturica (!) – ascunzând în felul acesta kitsch-ul care se revarsă de la orice nivel; dau un simplu exemplu de prost gust – un tată care încearcă să-şi ia acasă fiica ce e curvă în Kosovo e obligat de peştele acesteia să se culce cu ea mai întâi.
Însumând toate caracteristicile pe care le-am descris mai sus, „Dacă bobul…” e un exemplu bun a ceea ce, pentru connaisseuri, se numeşte film atefist (ATF-ist, dacă preferaţi) şi nu există niciun motiv pentru care ar trebui văzut.
