Încercând să comunice cu poporul nostru, Creatorul Universului îi trimite tot felul de semne, cele mai multe dintre ele sub formă de sunete. Românii însă, nimic: tot pe mici și bere o ard.
Unul dintre motivele pentru care îl respect pe Mircea Cărtărescu este că a scris o nuvelă antologică. Ea se numește Arhitectul și în cuprinsul ei, printre alte întâmplări, un tip își tunează Dacia 1300 cuplând un sintetizator la motor. Apoi, apăsând anumite acorduri sau combinații de acorduri, reușește să plece cu această Dacie janghinoasă printre stele, vizitând diverse galaxii. Lucru care mie, și mai mult ca sigur și altora ca mine, care apreciază valențele metafizice ale muzicii, mi-a mers direct la suflet. Prin valențe metafizice în acest caz înțelegând că anumite construcții armonice sunt metoda cea mai rapidă de a cauza unele reacții chimice ale creierului, propice unei activități reflexive și sufletești intense. Opiul așadar, în cazul anumitor indivizi, nu este decât un înlocuitor palid al muzicii.
Meloterapie cu un OZN
Cu această concepție muzicală galactică m-am dus zilele trecute la concertul lui Iulian Lazarciuc, un tip care cântă la un instrument neconvențional numit Hang. Acuma, povestea în sine a lui Iulian este excepțională, el fiind născut în Mangalia, ajuns apoi cumva în Timișoara și convertit pe veci la o viață de nomad, datorită acestui instrument pe care a cheltuit undeva spre 2.000 de euro. Dar și povestea Hangului este la fel: un instrument de percuție asemănător ca sonoritate cu tabla (tobița indiană), care arată cumva ca un OZN în miniatură și care este absolut remarcabil prin faptul că sună divin chiar dacă nu conține altceva decât aer. De altfel, pentru cei interesați, principiul după care funcționează este cel al rezonanței aerului într-o cavitate, cunoscut și de cei mai tocilari dintre noi sub numele de rezonanță Helmholtz. Este adevărat, snobii vor strâmba din nas auzind că ambitusul Hangului este de o octavă jumate, este disponibil numai într-o singură gamă (la comandă, în funcție de preferințe), dar chiar și așa oferă o meloterapie de excepție pentru toți oamenii posedați, cum ar fi politicienii din România.
Politicienii pot fi vindecați prin muzică?
Fantasmând pe marginea acestui gând și întrebându-mă cum ar funcționa o terapie sonică pentru indivizi ca Ion Iliescu, am plecat aducându-mi aminte de un alt instrument de avangardă, pe nume Karlax. Acesta este, de fapt, atât de revoluționar, încât nici nu a ajuns în România, dar sigur este că arată și se manipulează cumva ca un instrument de suflat, să zicem un fagot, având în partea centrală un sistem giroscopic care modifică unda sonoră în funcție de înclinare. Iar asta nu este decât o mică parte: Karlax este, de fapt, un controller foarte avansat și foarte cool atât audio, cât și video, iar modul prin care se hrănește cu sunete se bazează pe semnalul wireless și pe un soft de genul Ableton, despre care dacă nu știți nimic e suficientă următoarea descriere: un aragaz sofisticat care poate face un fel de mâncare OK din orice sunet. Chiar și un instrument atât de sofisticat însă ar fi, oare, suficient pentru a calma oceanul învolburat care este politica românească? Ar sta, oare, toată suflarea corupției românești drepți în fața acestui flaut fermecat asemenea șarpelui în fața fachirilor muzicieni?
Instrumentul tuturor instrumentelor
Dacă răspunsul este încă nu, cred că știu totuși care este instrumentul total, făcător de liniște, care ar putea aduce pacea peste greu încercata noastră țară. Acesta se numește Orchestrion și a putut fi admirat în toată splendoarea sa la concertul jazzmanului american Pat Metheny, la concertul său de toamna trecută din Bucureşti. Ca mod de funcționare, depășește atât simplitatea Hangului, cât și complexitatea Karlaxului prin simplul fapt că este electroacustic, fiind acționat pneumatic. Cu alte cuvinte, imaginați-vă instrumentele de secol 19 care funcționau pe principiul cilindrului perforat, din care se inspiră, de altfel, și acest Orchestrion, și multiplicați-le de câteva zeci de ori până obțineți realmente o orchestră întreagă, dirijată de un dirijor nevăzut, la care adăugați inclusiv sticle umplute la diverse niveluri sau, de ce nu, becuri care se aprind în funcție de semnalul sonor. Garantez că, odată pus în funcțiune în fața Casei Poporului, toți oamenii politici vor plânge precum crocodilii, demonstrând, a câta oară, că pronia ne-a luminat cu aceste invenții fabuloase tocmai pentru a ne avea ca frații. Și, mă rog, chiar și ca surorile, cu condiția să nu fie Elena Udrea printre ele.
