Don Giovanni ăsta de care vorbesc eu nu e neam cu Becali, nu urlă la jurnaliști că put și el miroase a ambrozie și nici nu candidează la prezidențiale. Don Giovanni e stilat, mai de modă veche, de secol 18, e aplaudat la scenă deschisă și urlă sub formă de muzică la Operă. Dar până acolo…
… îmi amintesc faptul că profesoara de chimie îmi reproșa că la ora ei sunt precum statuile. Ori adormit, ori inexpresiv. Cumva, gura ei a fost aurită. Nu știu cum, că nu știu chimie. Au trecut ani și am fost remarcat pentru stilul meu statuar, astfel încât am primit propunerea de nerefuzat de a fi „Statuia Vivantă #2” în opera Don Giovanni, de Mozart, reprezentată pe scenă de studenții de la Academia de Muzică din București și de cei de la Universitatea Națională de Arte. Nu mai e nevoie să spun că mi-am îndeplinit sarcina exemplar și am respectat scenariul, cu toate că eram capabil de un viral pe YouTube. Spectacolul a ieșit foarte bine, fiind deja abordat de Balşoi Teatr din Moscova pentru un rol de copac.
Revenind la spectacol, totul a ieșit brici în limbaj profan, Don Giovanni (Jean-Kristof Bouton, Canada) și Leporello (Radu Ion) fiind la înălțimea evenimentului, la fel ca şi celelalte personaje. Costumele au corespuns perioadei și au adus nota de realism necesară, machiajul a ajutat de asemenea la amplificarea sentimentelor și era vizibil din satelit. Asta pentru că a existat un moment când unele voci au spus că nu e destulă lavabilă pe fețe.
Sala a fost plină, ceea ce înseamnă foarte multe: studenți, ați fost la înălțime, și eu, modest, te împietream.
