La începutul fiecărui an, la Botoșani, un juriu de avizați într-ale literaturii acordă, sub semnul lui Eminescu, Premiul Opera Omnia.Premiu literar important, valoros și financiar (20.000 de lei, nu râdeți, domniilor voastre). Până mai an lucrurile s-au petrecut ca într-o lume (aproape) civilizată, premiul acordându-se unor scriitori considerați de breaslă merituoși. Viața continua de fiecare dată un pic mai la fel ca înainte, românește.
Anul acesta, stupoare și groază! Premiul e acordat unui domn care mai anii trecuți făcuse parte din juriu. Același domn e Vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România. Nu trec, domne, nici două zile de la respectiva maltratațiune a numelui Poetului Național, că se formează, pe bună dreptate, un grup de reacționari. Îndreptățiți, să fim bine înțeleși de la început. Grupul se lărgește. Din el, încă din fașă, fac parte Octavian Soviany, Claudiu Komartin, Dan Mircea Cipariu (despre care facem grăire mai încolo), Paul Vinicius, Florin Iaru, Paul Cernat, Vasile Baghiu, intelectuali, într-un cuvânt. Ei cer să se revizuiască problema și premiul cu pricina să se acorde unui om care-l merită. Nimic mai normal, am zice noi. Apar reacții în presă și de partea cealaltă, unele mai violente, unele mai zeflemiste, vreo câteva împăciuitoare, gura Facebook-ului vuiește, Radu Vancu, intelectual de la Sibiu, se ia în piept cu Uniunea-ntreagă a Scriitorilor și schimbă tot felul de epistole cu multă lume, e interesant și pe alocuri absurd, povestea e frumoasă la privit. Doar la privit.
Într-un moment apoteotic, GRUSR (Grupul pentru Reforma Uniunii Scriitorilor dn România) ține o conferință de presă în care își prezintă cerințele. Ele sunt relativ simple, țin mai mult de transparență decizională și instituțională, nimic spectaculos, ați crede, într-un stat din Uniunea Europeană.
Dar vedeți dumneavoastră, povestea se complică. Uniunea aceasta a Scriitorilor, din care subsemnatul nu face parte, desigur, este condusă cu mână de fier, de ani buni, de un om și un grup. Dânșii decid ce și cum, dânșii, probabil, împart și beneficiile serviciului, mă-nțelegeți. La presiunea tot mai crescută a presei, este convocat în data de 30 martie, adică ieri, Consiliul Uniunii. Pentru a se supune la vot convocarea Adunării Generale. Suntem în România, v-ați prins, nici măcar în lumea literelor nu există lucruri simple.
La acest Consiliu, desfășurat ieri, Dan Mircea Cipariu (din câte știm, Președintele Filialei Poezie București a USR, dacă o mai fi…) și încă vreo două persoane sunt sancționate cu avertisment înaintea excluderii din Uniune. Adică dânșii să-și țină gura, sunt avertizați acum, la prima mișcare vor învăța să zboare mult mai puțin poetic decât înainte. Alte câteva personalități ale lumii literare, printre care Denisa Comănescu, directorul Humanitas Fiction, Ruxandra Cesereanu, Gabriela Adameșteanu, etc., și-au dat demisia din funcțiile pe care le ocupau.
România, ne convingem încă o dată, e un loc strâmb, nedrept și pe alocuri pe deplin hidos. Și cumplit și amuzant, toate în același timp. În România nu poți nici măcar să scrii cu folos, dacă nu faci parte dintr-o gașcă protejată. În România nu poți să ai pretenții să ți se răspundă la o întrebare simplă, pentru că ești prea mic și prea puțin în ecuația puterii. România e un loc neprielnic scrisului liber, într-un cuvânt. Sau cuvântului, în alt cuvânt.
Noi avem o sugestie pentru Uniunea Scriitorilor din România: să se inventeze niște Carnete de Membru roșii sau verzi, cu însemne specifice. Participarea la alegeri să fie obligatorie. Să se traseze, dinspre forurile conducătoare, planuri cincinale pentru creație. Și, în mod special, să se ia artiștilor dreptul la exprimare, strigătul revoltei și alte artificii supărătoare în orice sistem totalitar. Pentru cei avertizați, cum a fost domnul Cipariu ieri, să se inventeze în 2015 un stâlp al infamiei. Îl cităm din Facebook, fără prelucrări: ”Au fost cinci ore de acuzații la adresa mea și a Grupului pentru Reforma USR pe care l-am manipulat și instigat să critice conducerea USR. Dl. Manolescu a încheiat apoteotic spunându-mi că mă credea ticălos, dar, după ședinta de Consiliu, sunt un prost.”
Vă puteți imagina scena? Suntem convinși că vorbele de mai sus îl fac curios pe orice istoric al al oricărei dictaturi.
Și suntem convinși încă de un lucru: doar legea, sau ce a mai rămas din ea, mai poate desface ițele acestea încurcate ale lumii scriitoricești. Vocile avizate, oamenii de valoare, toți ar trebui să se unească și să caute calea legală, devine imposibil de tolerat o asemenea situațiune în care, vorba lui nea Iancu: Să se schimbe, primesc, dar să nu se modifice nimic.
Încheiem triști, încercând să uităm că ieri a fost o zi și azi se petrece încă una, ba mai rău, și mâine va fi o zi de revoltă în Uniunea Scriitorilor, probabil tot fără niciun rezultat.
