Hello! încearcă un zâmbet chinezul bătrân, invitându-ne să ne așezăm în restaurantul lui. Intrăm. Suntem deja prieteni, am mai mâncat la el. Ne face semn să ne-așezăm, pune meniurile în fața noastră și așteaptă.
Ne așezăm, eu scot laptopul și-l instalez pe masă. Laura ia meniurile la puricat. Sunt meniurile corecte, cu mâncarea locală și prețurile locale. Zilele trecute și-a încercat norocul cu meniurile turistice și era cât pe ce să ne piardă de clienți. Ne-am împrietenit la loc când a scos meniurile bune din spatele tejghelei și ne-a gătit o porție de tăiței de ne-a stat pulsul. Suntem într-un orășel micuț din Malezia, ne pregătim să luăm un mic dejun târziu. Eu am și altă treabă în dimineața asta.
Îmi savurez cafeaua în timp ce contemplez gânditor documentul alb de pe ecranul laptopului. Acum e acum, umple pagina, scriitorule!
Recitesc mailul primit din senin zilele trecute. Alex sau Alexandru? întreabă. Alex îmi zic prietenii, răspund. Îți propun să scrii despre călătoria ta pentru Academia Cațavencu.
Cum să vă zic? Propunerea asta nu am cum s-o refuz. E ca și cum te-ar chema Nicu Covaci pe scenă în timpul concertului. Te duci. Fie și numai ca să-i ții pana de la chitară între melodii, te duci. Răspund la mail Ok și dau send.
Deci scrie, îmi zic. Scrie despre călătoria ta, Alex, pentru Academia Cațavencu!
Laura zâmbește pe partea cealaltă a mesei, văzându-mă încurcat. Zâmbește și mai ia o gură din ceaiul tradițional din fața ei. Zâmbetul i se întinde până la urechi de plăcere.
Călătoria mea în căutarea de altfel a început acum patru luni – am trecut prin India, Thailanda, și de câteva zile sunt în Malaezia. Am găsit locuri altfel, oameni altfel, moduri de a înțelege și de a vedea viața altfel. Am dormit în zeci de paturi, de la camere mari cu aer condiționat și televizor, la cușete de tren și hosteluri prietenoase. Am închiriat o căsuță pe piloni pe o insulă simpatică în Thailanda, am tăcut o săptămână în jungla thailandeză într-un program de meditație și yoga, retreat ținut de călugări buddhiști, mi-am luat certificatul de Open Water Diver și am făcut cunoștință cu peștii din Marea Chinei de Sud. Am cunoscut turiști, călători și localnici, mi-am făcut prieteni. Cam asta a fost până acum.
Clienții încep încet-încet să se împuțineze în jurul meu. În Malaezia între prânz și 5-6 seara e pauză. Restaurantele închid, turiștii se retrag la răcoarea aerului condiționat în hotelurile lor, magazinele își trag obloanele. Mi-am terminat porția de tăiței, cafeaua e pe sfârșite.
De ce am plecat? De fapt, cred că întrebarea astfel formulată e greșită. Cum de nu am început această călătorie până acum? Ce ne ține zi de zi la același job, în aceeași casă, făcând același lucru? Cum reușim să nu plecăm, zi după zi, cum reușim să nu schimbăm lucrurile, an după an? Astea-s de fapt întrebările. Întrebări care nu au un răspuns corect. Cred că am plecat pentru că nu am mai găsit răspunsuri suficient de convingătoare la întrebările de mai sus. Am predat cheile de la casă, de la mașină, de la birou și am plecat.
Ce facem, bi? o-ntreb. Mai stăm sau mergem?
Mergem, mergem, răspunde.
Mergem. Până când, întrebați? Și unde, în continuare? Nu știu. O să aflăm împreună.
