Personajele pozitive mor greu, după multe amânări. Atunci când mor, pentru că de obicei nu mor. Trec prin ploaia de gloanţe şi rămân neatinse. Zboară prin văzduh împinse de suflul unor explozii cumplite şi aterizează lin pe pământ. Primesc lovituri cu drugi de fier în cap şi, după un scurt moment de pierdere a cunoştinţei, se trezesc clipind angelic şi privesc mirate în jur.
Atunci însă când totuşi mor, personajele pozitive mor lent. Au timp să filosofeze, să transmită învăţături urmaşilor, să strângă mâna fiinţei iubite privind-o languros în ochi.
Personajele negative secundare mor pe loc, ca la un semn. Când sunt împuşcate, încetează din viaţă instantaneu, fără comentarii. Ar trebui să se zbată un timp (în viaţa reală, până şi găinile cu capul tăiat se zbat), dar ele se sustrag legilor naturii şi încremenesc brusc. Cad ca nişte popice la pământ şi acolo rămân. Uneori nici nu trebuie împuşcate. Cu o singură lovitură de pumn bine plasată li se ia viaţa irevocabil. Altă metodă este să li se răsucească energic capul, spre stânga sau spre dreapta, până când se aude un pârâit letal.
Personajele negative principale – invariabil diabolice – mor foarte greu, mai greu chiar decât personajele pozitive. Sunt împuşcate în piept, în burtă, în braţe, în gât şi cad la pământ într-o baie de sânge, dar după un timp – exact atunci când fostele lor victime îşi sărbătoresc eliberarea – se ridică în picioare şi atacă din nou. Sunt aruncate în apă şi ţinute acolo până se umflă şi devin livide, dar aceasta nu le împiedică să iasă într-un târziu din valuri şi, orbecăind, să se arunce, încă o dată, asupra adversarilor. Li se dă foc şi ard în vâlvătăi urlând îngrozitor, dar ulterior, cu terifiantele lor feţe carbonizate, se mobilizează şi îşi continuă acţiunea criminală. Chiar şi îngropate în pământ au încă un viitor: vor ieşi şi de acolo, cu ţărâna şi pietrişul şiroindu-le pe umeri, şi îşi vor relua acţiunile reprobabile.
Vai de naivul care trece pe lângă trupul neînsufleţit, lăţit pe podea, al unui personaj negativ. Trupul neînsufleţit va întinde brusc o mână şi îl va prinde pe naiv de picior. Un mort dintr-un film american nu este niciodată definitiv mort. În aceste condiţii, este greu de înţeles cum se eliberează – în lumea fictivă din filmul american – un certificat de deces. Proverbul românesc „Mortul de la groapă nu se mai întoarce” nu are acolo nicio valabilitate.
Interesant este şi modul în care ţâşneşte sângele dintr-un om împuşcat. Ţâşneşte sub forma unui jet, nu se prelinge din rană, ca şi cum oamenii ar avea peste tot – în piept, în spate, în umeri – vene jugulare.
Puştile cu lunetă, în filmele americane, sunt folosite doar de personajele negative (cele pozitive nu sunt atât de lipsite de fairplay încât să ucidă fără să fie văzute de victimă). În vizorul puştii apare personajul pozitiv care urmează să fie omorât. Punctul de ochire se plimbă pe pieptul lui, în zona inimii, pe frunte, exact între ochi, dar… cu o fracţiune de secundă înainte ca degetul personajului negativ să apese pe trăgaci, personajul pozitiv se apleacă să-şi lege şireturile şi scapă cu viaţă.
Mi-aş dori mult să fiu personaj pozitiv într-un film american. Nu ştiu însă cum să mă transfer din realitate în ficţiune.
P. S. Şi nici personaj pozitiv nu sunt.
